Monografia satului Alunişu

Satul Alunişu de lîngă Huedin dispune la ora de faţă de o monografie etnografică, scrisă de unul dintre fiii satului, istoricul şi criticul literar trăitor în capitală, Marian Iancu, sub titlul: Alunişu. Cea mai frumoasă poveste, (ed.Nico, 2014). Marian Iancu s-a născut în satul de care vorbim în urmă cu 60 de ani, a făcut şcoala primară în sat, s-a căsătorit cu una din colegele de şcoală din acea localitate şi vine în fiecare vară să-şi viziteze mama rămasă acolo. A ajuns însă să locuiască la o margine de Bucureşti, unde sărăcia şi obiceiul sticlarilor din zonă l-a mînat pe părintele său să se aşeze. „Bucureşteanul” de astăzi n-a rămas însă mai puţin ardelean, căci dragostea pentru sa şi pentru locurile copilăriei l-au determinat să ia iniţiativa redactării istoriei satului, scormonind prin arhive şi prin paginile presei de altădată, dar înainte de toate stînd de vorbă cu oamenii şi folosindu-le din plin mărturiile. Alunişul de astăzi nu mai seamănă deloc cu Alunişul părinţilor săi şi nici măcar cu acela al copilăriei, cînd mulţimea pruncilor care se jucau pe uliţele satului era o realitate, pe cînd astăzi tot a treia casă stă goală şi părăsită, copiii celor de odinioară luînd-o razna prin lume, care încotro. Marian Iancu şi-a scris cartea înainte de toate pentru a-şi apăra şi reconstitui copilăria, deoarece „Cu oazele sale de verdeaţă, eden colorat de fluturi şi de flori, Alunişu a rămas mereu capitala întregii mele lumi. Aici, pe aceste meleaguri pitoreşti, unde sufletul fiecăruia dintre noi a îmbrăcat pentru prima dată haina luminii, am petrecut anii cei mai frumoşi ai vieţii, presărate cu bucurii sau cu tot atîtea zile mai umbrite, cu toamne melancolice ori veri calde, din ale căror înserări s-au legat poate singurele iubiri la care ţinem cu adevărat. În acest sat de la poalele Vlădesei, ocrotit de coama împădurită a Horaiţei, asemenea bobului de rouă ascuns în palmele unui copil, am întîlnit atîţia oameni frumoşi şi plini de smerenie, oameni cuminţi şi buni, harnici şi curaţi la suflet, ca zvonul unui dor”. Dacă „mirajul copilăriei” l-a readus acasă, autorul nu s-a lăsat sedus doar de latura sentimentală a lucrurilor, ci a recompus istoria locului cu mijloacele omului de ştiinţă, organizînd materialul de care a dispus după legile stricte ale unei asemenea întreprinderi. Mai întîi cadrul istoric, apoi cadrul geografic şi obiectivele turistice, dezvoltarea socio-economică, cea demografică, toponimia şi onomastica, obiceiurile şi superstiţiile, portul bărbătesc şi femeiesc, stil şi arhitectură, ocupaţii şi îndeletniciri, tradiţii şi obiceiuri, momente din viaţa omului. Documentar, satul este atestat întîia oară la 1437 sub numele de Majero sau Măieru, Magyarokerk însemnînd în limba română „dealul cu aluni”, el făcînd parte din aşezările ţinutului Călata, donat la mijlocul sec. al XIV-lea de regele Sigismund de Luxemburg domnitorului Mircea cel Bătrîn alături de cetatea feudală de la Resculum (Bologa), zona fiind administrată de un voevod român, cum e cazul lui Ilie din Călata la 1468, cînd e făcut nobil. Situarea lui în timp şi evoluţia istorică e urmărită cu mare atenţie pe fundalul schimbărilor politice ale principatului, cînd zona ajunge sub stăpînire habsburgică, iar locuitorii satului participă la Primul şi al Doilea Război Mondial. Soarta cea mai tristă au împărtăşit-o în urma diktatului de la Viena, cînd hotarul satului a fost rupt în două, iar pentru a-şi lucra pămîntul sau a-şi vizita rudele din satele învecinate li se cerea un permis special. În aceste condiţii, mulţi au trecut în România şi nu s-au mai întors, alţii ajungînd pînă în Basarabia, unii dintre ei împărtăşind soarta deportaţilor în Siberia. Cei rămaşi n-au fost scutiţi de persecuţii şi vexaţii, fiind obligaţi să înveţe ungureşte şi să facă tot felul de munci istovitoare, elaborîndu-se în 1942 şi o Călăuză a remaghiarizării maghiarilor din Transilvania, care îi privea mai ales pe români. A urmat perioada sovietizării ţării, a colectivizării şi a trimiterii chiaburilor la Canal şi în închisorile comuniste. Totuşi, satul s-a ales în aceşti ani cu două avantaje: electrificarea şi canalizarea, dar şi cu accesul liber la învăţătură, mulţi fii de moţi ajungînd să absolve ciclul gimnazial. Un rol important în viaţa comunităţii l-a jucat Biserica, autorul ocupîndu-se pe larg de istoria preoţilor satului. De o mare bogăţie informativ-documentară sînt capitolele dedicate limbii şi graiului din zonă, însoţindu-le cu exemplificări edificatoare de cuvinte regionale sau argotice, la care se adaugă amplele referiri la mitologia locală, la credinţe şi superstiţii, la producţiile populare specifice (autorul înregistrînd un interesant descîntec intitulat De pocitura de noapte), dar şi multe ghicitori, cîntece şi obiceiuri. Această parte etnografic-folclorică reprezintă zestrea de aur a lucrării lui Marian Iancu, fiind elaborată după toate normele specialistului, remarcabile fiind paginile despre riturile de trecere, botezul, nunta şi înmormîntarea. În această parte etnografico-folclorică a lucrării, datele oferite sînt de mare valoare ştiinţifică, în rîndul lor situîndu-se obiceiurile de Anul Nou, Bobotează, cele legate de Mărţişor, Babele, lăsatul Secului şi Păresimi, de Florii, Paşti, Sîngeorz, Sînziene, Sîntămărie. Bine reprezentate sînt colindele, ca şi cîntecele ostăşeşti sau jocurile copiilor, intenţia autorului fiind aceea de a oferi o monografie completă, după modelul şcolii lui Gusti. Din păcate, finalul nu este deloc promiţător, depopularea masivă a satului, lipsa de interes pentru agricultură şi creşterea vitelor ducînd la starea de „sat care moare”, încît impresia dezolantă transmisă de autor sună ca o tristă avertizare: „Bătături şi curţi triste, năpădite de tăceri, cu iarbă înaltă şi troscot pînă la brîu, par de-acum dureros de stranii şi parcă te-aştepţi ca într-o zi locul acesta, tot mai împuţinat, să plîngă de durere.” E o imagine de apocalipsă, un ţipăt dureros adresat semenilor şi mai ales politicienilor care au dus satul românesc la ruină, la decădere economică şi spirituală deoarece „Satul moare de la sine, cu fiecare an, îmbătrînit şi uitat de vreme. Casele, cu ornamentele vechi, dantelate în lemn, în decupajul cărora se poate citi anul construcţiei şi iniţialele numelor celor care le-au construit, rămîn pustii de-a lungul uliţelor, ca nişte crîmpeie din viaţa celor care au vieţuit în ele cu mulţi ani în urmă”. Nu numai „veşnicia s-a născut la sat”, ci şi nepăsarea, indolenţa şi lipsa de viziune şi preocupare statornică a celor puşi să ne conducă, însumînd acele rele nefaste care îngroapă şi distrug pentru totdeauna lumea noastră rurală, dramă pe care ne-o comunică atît de pregnant omul de cultură Marian Iancu.

Mircea POPA