Lucrări de Adrian Ghenie, la licitaţia Christie’s de la Londra, din 6 martie

Pictorul Adrian Ghenie (n.1977, Baia-Mare, absolvent al Universităţii de Arte şi Design din Cluj-Napoca) şi modelul său asumat, expresionistul britanic de origine irlandeză Francis Bacon (1909-1992), fac parte din suita artiştilor cu lucrări expuse, pentru vizionare, de Casa de licitaţii Christie’s din Londra, înaintea sesiunilor de vânzări de lucrări de artă care se vor desfăşura pe 6 şi 7 martie.

Alături de lucrările lui Jackson Pollock, Francis Bacon, Jean-Michel Basquiat, Lucio Fontana, Peter Doig, Sigmar Polke, Howard Hodgkin, Jean Dubuffet sau Martin Kippenberger, în spaţiul expoziţional de la Christie’s se află trei tablouri de Adrian Ghenie: „Studiu pentru Institutul Kaiser Wilhelm” (2011), estimat la 400.000-600.000 de lire, „Pie Fight Study” (2008), estimat la 250.000-350.000 de lire, şi „Memories” (2007), estimat la 100.000-150.000 de lire. La sume colosale sunt scoase la licitaţie: „Trei studii de portret”, de Francis Bacon – 10-15 milioane de lire, „Numărul 21”, de Jackson Pollock – 10-15 milioane de lire, „Multiflavors” de Jean-Michel Basquiat – 10-15 milioane de lire şi „Naşterea lui Venus, după Botticelli”, de Andy Warhol – 4.5-6.5 milioane de lire.

Omul de afaceri francez Francois Pinault (soţul actriţei Salma Hayek), acţionar majoritar şi preşedinte onorific al conglomeratului de retail Kering (casele de modă Gucci, Stella McCartney, Alexander McQueen şi Yves Saint Laurent) şi al Christie’s, pare să fie unul dintre admiratorii pictorului român.

În urmă cu doi ani, în februarie 2016, tabloul lui Adrian Ghenie „Floarea Soarelui în 1937/The Sunflowers in 1937″ (2014), inspirat de pictura „Floarea Soarelui” de Vincent van Gogh, a fost adjudecat, la Casa de licitaţii Sotheby’s din Londra, cu fabuloasa sumă de 3.117.000 de lire sterline (4.030.918 de euro), de către un personaj anonim din Asia, care a făcut oferta finală prin telefon, uimind publicul din sală prin asaltul său financiar insistent, pentru a intra în posesia lucrării. „Floarea Soarelui în 1937″ este printre puţinele lucrări semnate de Ghenie care poate armoniza cu un interior rafinat, aristocratic.

Potrivit Sotheby’s, tabloul lui Ghenie a provenit din Galeria „Judin” din Berlin, care a expus-o în cadrul expoziţiei sale “Berlin Noir” din anul 2014, iar ulterior la Centrul de Artă Contemporană din Málaga (Spania).

Vincent van Gogh a pictat o suită de şapte tablouri intitulate „Floarea Soarelui”, între august 1888 şi ianuarie 1889. Una dintre aceste lucrări a fost mistuită de flăcări în incendiul declanşat de bombardamentele americane de la Hiroşima şi din zonele limitrofe, de la 6 august 1945, înaintea capitulării Japoniei. Lucrarea distrusă aparţinuse omului de afaceri Koyata Yamamoto. El a achiziţionat tabloul lui van Gogh la 12 decembrie 1920, cu 20.000 de yeni, de la „Paul Vallotton Art Gallery” din Lausanne, Elveţia, şi l-a expus în reşedinţa sa din Uchide, regiunea Ashiya. În 1945, americanii au bombardat de mai multe ori Ashiya – 11 mai, 5 iunie, 15 iunie şi în cele din urmă în 5-6 august, concomitent cu raidul care a lansat bomba atomică la Hiroşima. Aproape 3.000 de case au fost complet distruse, printre care şi reşedinţa lui Yamamoto. „Floarea soarelui” de van Gogh a ars în incendiu. Yamamoto a suferit tot restul vieţii pentru pierderea tabloului semnat van Gogh.

Nu ar fi deloc exclus ca descendenţii niponi ai lui Koyata Yamamoto să fie achizitorii lucrării lui Adrian Ghenie. Din familia Yamamoto a făcut parte şi o cunoscută personalitate a vremii – Isoroku Yamamoto (1884-1943), adjunctul ministrului Forţelor Navale Japoneze.

Lucrările lui Ghenie sunt comentate în mass-media preponderent comercial, în raport cu adjudecările record de la casele de licitaţii. Se sugerează, îndeobşte, că dacă suma a fost mare şi arta ar fi pe măsura preţului. „Nu există succes comercial in vitro. Oamenii ăia au plătit două milioane pe ce? Succesul comercial e în mare măsură şi un efect secundar al unui succes pe care tu îl ai în primul rând ca artist”, consideră Ghenie. Referirile criticii de artă serioase la pictura lui Ghenie sunt rezervate, sau se reduc la scurte comentarii circumstanţiale. Impactul Ghenie se va cerne mai târziu, acum publicul său este aidoma celui anodin care îi diviniza pe un Michael Jackson ori Elvis Presley. De altfel, Ghenie nu a ezitat să picteze, după o fotografie, un tablou cu Elvis Presley, pe care l-a asemuit cu un vampir.

Ghenie este un speculativ: a intuit perfect nişa pe care se poate afirma. Nu sunt mulţi amatori de artă care îşi doresc un tablou semnat de Ghenie. O expoziţie Ghenie, ca şi o expoziţie Bacon, te indispune pentru multă vreme, în timp ce, o expoziţie Pieter Bruegel cel Bătrân (1525-1569), Pieter Bruegel cel Tânăr (1564–1638) sau Hieronymus Bosch (1453-1516), de pildă, te amuză: Bosch este şi el un „creator de diavoli”, dar parodici, caricaturali, comici. Pe de altă parte, Ghenie apreciază că el „pictează cinematografic”, dar în maniera filmului negru, chiar dacă ludicul Pieter Bruegel cel Bătrân a fost un surprinzător cineast „avant la lettre”.

Adrian Ghenie crede că omul este atras de partea obscură, întunecată a existenţei. „Undeva, înăuntru, avem o atracţie pentru zona asta. Şi cred că e ceva, un soi de malefic prezent în lucrările mele, pentru că sunt lucrările unui om care e interesat de asta, dar nu dintr-o perspectivă pozitivistă, occidentală” (…) Tatăl meu mi-a dat să citesc o carte despre Buchenwald, când aveam 10-12 ani, era un roman, de fapt, cu tot cu poze, care-ţi zicea cum îi omorau pe oameni la Bergen Belsen şi la Buchenwald. Eram absolut fascinat şi oripilat, dar nu lăsam cartea din mână. Noi ne fabricăm în fiecare zi ficţiunea că suntem nişte animale cu raţiune, vorbim foarte puţin despre asta, o preferăm pe Oprah în loc să ne gândim că în stratul acela se aglutinează ceva ce e foarte greu de exprimat în cuvinte. Pictura e unicul mediu pentru a exprima visceralitatea lumii”, afirma Ghenie, în 2016, într-un interviu cu Luiza Vasiliu.

La subsolul clădirii în care se află studioul de la Berlin al pictorului sunt încăperi de tristă amintire din timpul celui de-al treilea Reich. Se spune că în acele camere a existat o închisoare a Gestapoului, iar lucrările lui Ghenie cu imagini cu Adolf Hitler şi Josef Mengele sunt tributare acestui subteran sinistru. Tabloul „Dr. Mengele 2” a fost cumpărat la o licitaţie Sotheby’s cu 140.746 de euro, mult mai mult decât estimarea iniţială. Cine şi-ar dori un tablou cu Mengele, în afara unui muzeu al Holocaustului ? Şi chiar este necesar să aducem, azi, în spaţiul purificator al artei, imaginile detestate ale acestor criminali ?

Ghenie a afirmat, la un moment dat, că îl preocupă „o anumită deconstrucţie, în acelaşi sens în care i-a interesat pe Picasso sau pe Bacon: Picasso inspirat de arta africană, la Bacon o deconstrucţie carnală”.

„Am ştiut de existenţa lui Bacon, astăzi unul din pictorii de referinţă ai picturii mele, abia în 1998”, spunea Ghenie, adăugând că picturile sale „arată à la Francis Bacon, însă el era cel care deconstruia, pe baza unui mecanism intern, în timp ce eu le găsesc gata deconstruite, într-un inventar de imagini pe care îl avem la dispoziţie. Asta e noutatea lumii: ai acces la o bază infinită de date şi de imagini. Eu mă raportez la baza asta. N-am făcut altceva decât să iau de acolo, să merg pe tradiţia deconstruirii figurii umane, care mi-a fost furnizată de mediul cinematografului. Eu doar scanez opţiunile pe care le am şi iau ceea ce mi se pare suficient de expresiv sau „pictabil“. Lumea spune că mă inspir din Francis Bacon. Da, seamănă, dar el le făcea, eu le găsesc”, explică Ghenie. Pentru scriitoarea Doina Uricariu, „compararea pictorului Adrian Ghenie cu marele pictor englez Francis Bacon, ce a transformat portretul în carnagiu, nu identifică un emul, ci un nume nou”.

Bacon descompune imaginile din propriul interior degradat, destructiv, în timp ce Ghenie se teme de răul exterior: l-a văzut, l-a izolat, s-a inspirat din…

Francis Bacon a fost un artist compulsiv, visceral, morbid, excentric (împătimit de jocurile de noroc, trăind, o vreme, numai pentru cazinouri, la Monte Carlo), promiscuu (experimente de cuplu pasional cu un declasat, Dreyer, alcoolic şi consumator de droguri, care s-a şi sinucis), obositor, excesiv, prea des paroxistic. Malefic cu el însuşi, pentru că răul vine din interiorul uman. Un damnat. Despre morbidul Bacon s-a spus că ar fi fost „o figură tutelară a artei din secolul XX”. Câtuşi de puţin „tutelară”! Critica de artă respectabilă nu i-a conferit, niciodată, lui Bacon, statutul unui „artist tutelar”. Opera lui este opera unui depresiv. Pictorul imprimă brutal, obsesiv şi patologic întunecimi ale subconştientului, chiar şi în prelucrările pânzelor unor artişti celebri – Velázquez, van Gogh – în care modifică atât compoziţia, cât şi semnificaţia, Bacon nefiind un veritabil om de cultură. Transgresiunile lui Bacon i-au fost interpretate, cu uşurinţă, drept „studii asupra picturii lui Velázquez, inspirate de Portretul Papei Innocenţiu X”. Totuşi: Nu în acest mod se îmbogăţeşte limbajul plastic specific artei contemporane.

Altă sursă folosită de Bacon pentru lucrările sale a fost fotografia. Artistul a făcut, aşadar, pictură după pictură şi pictură după fotografie. Atelierul lui Bacon din fotografii dezvăluie un haos înspăimântător: o teribilă dezordine, o continuă devălmăşie şi dezagregare materială, un depozit sordid cu bidoane, tuburi de vopsea, hârtii, ziare şi fotografii aruncate peste tot, pe podea. Atmosfera apăsătoare din atelier consona cu stările de spirit ale pictorului, cu mentalul lui. Se poate face artă într-un dezgustător depozit subteran?

Nu orice amator de artă îşi doreşte un tablou de Bacon în colecţia sa: imagini contorsionate ale corpului uman, figuri descompuse, carnagiu dezgustător, spectacol tragic şi dezumanizant. Sunt comentatori care ne spun că „Bacon traspune emoţiile puternice şi turbulente ale fiinţei umane”. Nu sunt prea multe fiinţele umane cu astfel de turbulenţe şi bântuite de acest tip de viziuni înfricoşătoare.

Carmen FĂRCAŞIU