Leon Sorin Muntean la 80 de ani

Născut la 6 martie 1938 în satul Veza de lîngă Blaj, de acolo de unde a plecat în lume şi episcopul Samuil Vulcan, Leon Munteanu a lăsat o urmă durabilă în cetatea noastră de pe Someş. Absolvind în 1964 Facutatea de Agronomie a Institutului Agronomic, el şi-a început munca la Catedra de Fitotehnie a acestei facultăţi, obţinând titlul de doctor în 1971, trecând prin toate gradele universitare spre a deveni în 1991 profesor, fiind ales totodată timp de un deceniu (1990-2000) în funcţia de rector a acestei prestigioase instituţii de învăţământ superior, care i-a deschis calea afirmării academice depline, fiind ales membru titular al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România şi membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, preşedinte al Societăţii pentru agricultură ecologică etc. S-a afirmat ca un cercetător de valoare, scriind şi publicând numeroase cursuri universitare şi peste 30 de lucrări de speciaitate, făcând parte din numeroase comisii şi comitete educaţionale şi de cultură. Cartea intituată Florilegiu, pe care o publică acum la editura Risoprint face dovada unei activităţi ieşite din comun, desfăşurată pe diverse terenuri şi domenii, aducându-i bucurii şi satisfacţii, între care se numără calitatea de senior al Clujului sau de cetăţean de onoare al Blajului, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Timişoara. A fost onorat cu numeroase premii pentru cărţi şi invenţii, cu diplome şi medalii şi distincţii atât în ţară cât şi în străinătate. Personalitatea sa complexă, dăruită unei muncii susţinute şi metodice nu putea ocoli sectorul culturii, domeniu în care s-a remarcat prin contribuţiile sale la „Astra blăjeană” sau prin volumul de Scrieri în spiritul Blajului (2014). Mai nou această activitate s-a încununat şi cu un număr de patru volume de poezii, care şi-au găsit locul, alături de alte cicluri, într-unul voluminos, apărut recent sub titlul Versuri, putându-ne astfel oferi o amplă panoramă a acestei desfăşurări lirice, prin ciclurile Limita cunoaşterii, Din tainele materiei, Timpuri şi anotimpuri, Sunt multe stele, Căutări şi împliniri, For interior etc. Scrise într-un stil absolut personal, cu care ne-a obişnuit de la debutul cu Consemnări lirice din 2013, poezia scrisă şi semnată de Leon Munteanu se vrea o replică tip comentariu dată de un dascăl al prezentului, care se adresează cu învăţături şi poveţe studenţilor săi, pentru a-i ridica la nivelul cel mai de sus al aşteptărilor. Metoda aleasă este aceea a unor peroraţii de ordin moral transpuse în formele fixe ale versului, respectiv în ode, epode, terţine, rondeluri, sonete, glose, triolete, pantume. Prin aceste formule de versificaţie, el se poate desfăşura astfel nestingherit, umplând cu materie nouă forma unor versuri cu o puterică încărcătură didactică (foarte multe dintre acestea se adresează studenţilor şi colegilor săi pentru a urma nestingheriţi şi curajoşi drumul împlinirilor prin cultură, pentru a deveni modele de conduită, de moralitate şi de afirmare deplină a personalităţii, adresându-le îndemnul ferm de a rămâne neabătuţi la postul lor de militantism intelectual : „Fala vieţii pământene,/Omul-fiul gânditor,/ este minunatul cântec,/ Floare cu suflet de dor.”(Fala vieţii). Recurgând la stilul sentenţios şi la un registru marcat paramiologic, autorul meditează în marginea destinului existenţial al omului, pledând pentru curăţenie morală, muncă, desăvârşire. El abordează astfel temele trecerii timpului, devenirea şi împlinirea umană, nevoia efortului creator, pacea şi iubirea sufletească, dăruirea către semeni, responsabilitatea actului civic, datoria faţă de familie, semeni şi colectivitate, cunoaşterea umană şi aspiraţia spre slujirea adevărului şi a binelui general etc., pentru fiecare dintre aceste trăsături găsind o formă de tranpunere proprie, printr-o retorică adecvată, comprimată în catrene sau terţine cu mesaj bine definit: „Doar cei cu suflete mari/ Înţeleg umanitatea;/ Omenirea în iubire/ Îşi cere eternitatea.” Avem de-a face peste tot cu o reducere a exprimării la formule condensate, frizând simplitatea, naivitatea, candoarea, în aşa fel ca ideea să fie cât mai repede şi mai clar înţeleasă, încât unele poezii devin simple discursuri morale, expuneri de teze educative, de formule consacrate. Ele sunt traversate de uşoare licăriri lirice, care trimit spre teme de subtext, spre înţelegeri aluzive, spre nelinişti şi îndoieli, spre înţelegerea mersului dialectic al naturii spre eterna schimbare: „Uşor legănată de vântul de seară,/ Pădurea plângea încet, fără larmă,/ Cu lacrimi de frunze, viaţă de-o vară./Pe jos risipite-suavă maramă. //Prin crânguri rămase demult dezvelite,/ Din-nalturi venită, naiva copilă./ O palidă rază de soare cuminte,/ Dorind să mai cânte o veche idilă.// Cu timpul rămâne tăcerea regină,/ La somn-lung al iernii, greoaie povară,/Suspină natura şi tainic îngână: / Ce mult aştept o nouă primăvară”(Ce mult aştept o nouă primăvară). Poezie a stărilor sufleteşti primordiale, poetul îşi lărgeşte sau restrânge emisia lirică în funcţie de ideea comunicată, mizând pe o scenerie repetitivă, convins că poezia e atât expresia unei meditaţii şi a unei stări de incantaţie subiectivă, cât şi o formă de exuberanţă şi tălmăcire a elanului vital ce-l purtăm îngropat în noi. Scoaterea lui la lumină este datoria sacră a fiecăruia, iar poezia lui Leon Munteanu nu este decât un îndemn permanent la o existenţă demnă şi la o trăire responsabilă, sub zarea de lumină a eternei reîntoarceri, aşa cum o şi spune cu prilejul aniversării: „Să ai viaţă-adevărată,/Permanentă primăvară;/ Merită-a fi venerată/Ziua ta aniversară.”

Mircea POPA