Lecturi

Scriitorul Adrian Țion și APELE SALMASTRE

Autor variat, impetuos, complex, Adrian Țion a publicat, după Revoluție, opt cărți de proză: povestiri, nuvele, reportaje și note de călătorie; iar, dintre acestea, două sunt împlinite și ample romane, IEȘIREA ÎN DECOR și, iată, în zilele trecute, la editura ACCS (Asociația Cărții de Știință, Cluj), romanul realist-fantastic APE SALMASTRE.

Prezentat de cunoscutul eseist și prozator Ovidiu Pecican, APE SALMASTRE deține mai multe dimensiuni și coduri ale lecturii; și chiar taine, dintre care, una strașnică, ascunsă în epitetul din titlul cărții (și pe care, fiece cetitor va trebui să și-l „traducă”, pentru sine!).

Întâia dimensiune artistică e Apa, mitul ei, vraja, fascinația ei, element primordial al Lumii, studiată, contemplată de filosofi, încă din timpuri străvechi, alături de foc, pământ și aer – preferată spiritelor calme, blânde, melancolice, visătoare, ispitindu-i și pe poeți, cu infinitele lor metafore și „oglindiri”, până la avangardiștii-suprarealiștii noștri, precum Gelu Naum, autorul motoului romanului. „Copiii apei” sunt creaturi stranii, legendare, precum peștii „sidefii”, „cromatici֨”, aiuritor-iubiți de oameni, ajunși „prizonieri” prin acvarii; dar sunt și libelulele, fluturii, gâzele, imperiile de insecte, jucându-se și populând iazurile, mlaștinile, bălțile ultrasilvanului ARIEȘ. Antic, auric și mistic, preferatul exploratorilor de aur și alte metale prețioase, al armatelor romane, dar și al moților munteni și ardelenilor, unde autorul-copil Țion a înotat, a pescuit, i-a pătruns poezia „oglindirilor misterioase” ale undelor, purtându-le în suflet, pentru totdeauna; și influențându-l, în „fluxul”, „curgerea” narațiunilor și ideilor sale.

O altă dimensiune, complexă, în lectura Apelor salmastre, o reprezintă pistele unui roman polițist, descoperirea în valurile și mâlurile Arieșului, a unui cadavru uman, în descompunere, găsit de acvariștii, ce căutau hrană, pentru pești.

Cercetarea firelor acestei crime transformă APELE SALMASTRE (și) „într-un roman actual-social”, cum afirmă scriitorul Ovidiu Pecican: „imagine crud-realistă a vremurilor de eternă tranziție”; și o „nouă viziune și alternativă, la romanele grăbit scrise, neverosimile, după Revoluție!…” Căutarea criminalului acelui bărbat (ucis?, înecat?), pe proprietatea Companiei Apelor municipiului, a infestat apa potabilă a cetățenilor turdeni, sporind mizeria maronie, sărăcia societății, care, după 1989, s-a trezit, văduvită până și de un loc de muncă și de orice mijloc de subzistență, „pentru că prezentul politic îi înșală pe oameni, iar viitorul le zădărnicește salvarea”.

O altă dimensiune „poetică, celestă” este apa vieții, oglinditoare; norii și fericirea, plutind, în „viziune salmastră”, primordială, pură, ca sufletul și timpul unei fecioare… Apa, care, trecând peste pieptul bărbatului, devine femeie! Apa-lumină, învăluitoare umbră, ocrotitoare, pești arieșeni, umili și nevoiași, „concurați de concitadini dubioși și ilegali”, precum Granea, patronul unei firme aviare româno-italiene, deversând tonele de găinaț în apele de munte, pline, altădată, de aureola metalelor nobile, prețioase, duse la Roma!… Nic Podorean (un „proprietar de iluzii donquijonești”), cu magazinul său „La peștișorul vesel”; halucinantele vise „acvatice” ale Amaliei, privind „cetatea ideală, cosmopolită” – iubindu-se cu bărbatul, în valurile înspumate, metamorfozându-se „în cai liberi, cu coama în vânt, purtându-i sub lumina Lunii, pe noul Adam și Eva a Neamului Peștilor”.

Scriitorul Adrian Țion edifică, în dimensiune poetică, partea cea mai frumoasă și fascinantă a romanului său, viziune inubliabilă. Apă-oglindă, unită cu salinitatea ei, fericită aici, hrănind, însănătoșind și purificând umanitatea; și istoria și miturile ei. Apa, care a oferit metafore și simboluri mărețe ale Istoriei: „flux – curgere a epocilor”, „învolburări războinice”; „vertijuri aiuritoare”, „vâltori ale hazardului”, iar, în contemporaneitate: „tsunami-uri sociale!…”

Sentințe, din poeți vechi și filozofi orientali ornează, ca niște peplite de aur, viziunea asupra elementului primordial, care reprezentau apa: „considerați că Lumea acesta este un veșnic naufragiu… Se salvează cine poate!” (Voltaire). Alte maxime sunt din Keats, din greci și chinezi. Scriitorul îi ironizează pe meschinii „mercantili ai miraculoșilor pești” și îi elogiază pe cei care gândesc „metafizic”, asupra acestor creaturi fascinante.

Afirmam și într-un alt articol că activul cronicar teatral și de film îl influențează pe prozatorul Adrian Țion, creatorul unui personaj, de-acum cunoscut, Zeul Video – edificând, original, calitatea plastică a textului (literar): „salinitatea” (gri-azurie) a talentului autorului – intrând în osmoză profundă cu minunăția cristalelor, aflate sub țărâna natală: Turda. Referirile la Salvador Dali, Rène Magritte, sau descrierea unor mlaștini poluate, amintind de „Călăuza” lui Tarcovski potențează „concurența” dintre cuvânt și imagine, icon și logos. Tot adânc ironice și poetice sunt „filosofiile” unor personaje, iubitoare de neamul peștilor Arieșului, despre „frunza căzătoare, din pomul vieții”, cu care începe Apele Salmastre, repetate, spre sfârșit, de un verset urmuzian, gândit în limbaj transilvan: „Care frunz-o căzut, jos/ Nu se (mai) urcă unde-o fost./ De nimica nu mi-e frică/ Numai de frunză, când pică!…”

Apele Salmastre este un roman unic, memorabil. Epitetul salmastre trebuie să-l traducă fiecare cititor și să și-l explice, pentru el însuși. Să fie ape, care își visează curăția divină, pierdută. În literatura noastră mai e un cuvânt-creație – de Nichita Stănescu: „Noi nu suntem geniali/ Noi suntem trimbulinzi”. Apropierea inovațiilor e, sperăm, fericită!

Constantin ZĂRNESCU