Lecturi

Virgil Rațiu – un flecar iscusit

Cu puțin timp în urmă, prezentam în cadrul acestei rubrici o carte colaj a poetului și compozitorului Constantin Rîpă intitulată Ziceri (zicale, zicători, aforisme, cugetări, maxime, expresii, exprimări, reflecții… și toate ălea), de fapt un florilegiu de panseuri, izvodite după modelul devenit reper binecunoscut al Monedelor și monadelor adunate și ele într-o superbă ediție recentă, de autor, aprținând octogenarului poet clujean Marcel Mureșeanu. Spre aceste structuri textuale trimite cartea lui Virgil Rațiu Schițe poemadice – Lungi, scurte, foarte scurte, linii, apărută la Editura Limes din Cluj, extravagant mozaic de ”schițe” sau ”schije” livrești ce explodează literalmente în câmpul fertil, iată, al fragmentarismului contemporan. Semnalez interesul pentru acest gen de scrieri în care se încadrează ca exemplară mostră cartea lui Virgil Rațiu.

Insurgența scriiturii lui Virgil Rațiu se întâlnește cu spiritul lui ludic mereu neliniștit, mereu dornic să spargă tabu-uri pentru propria lui delectare, transmisă, firește, cititorului pregătit să-i deguste slova iscusită. Zvâcnetul ludic se insinuează până și în titlu. Autorul refuză adjectivul poematice, considerându-l pretențios zvăpăiatelor lui rânduri ce-și aleargă cititorul pe cărări joviale sau chiar satirice de-a dreptul. Așa că își numește ”schițele” poemadice, libertatea luată pentru a scrie cuvintele după bunul său plac devenind normă prezentă în cuprinsul cărții.

După tumbele narative făcute spre urmărirea personajului său referențial Alfonz Carbit, cu alură de Păcală actualizat, prozo-poema picarescă a lui Virgil Rațiu din acest volum se divide în episoade oscilatorii de lirism suav parodiat și penetrare acidă a realității burlești din provincia transilvană. O ”fostă Cetate Medievală Baritz” se insinuează ca loc al ficționărilor. Autorul se abandonează cu bună știință în brațele unui mimetism ușor anacronic, post-textualist, de aceea extrapolarea temei tratate vizează fantazarea de tip grotesc, poemul inițial se transformă în scenetă comică: ”Ea, multașteptata, își așternea părul/ Pe lacul de Wolfram al orașului”, spune autorul într-unul din textele fără titlu oragnizate ca poeme evanescente. În joncțiunea cu livrescul, imaginea poetică alunecă în ironii inocente de tipul: ”părul ei lung ca undele radio” sau ”trenuri lungi ca frazele lui Marquez”. Țintind în răspăr spre prozodia clasică, precum altădată Vasile Sav la modul serios, scriitorul reiterează panegiricul cu structura lui imnică pe schelăria unui fond mitic (”trimisul Elogiului”, ”îngerul Elogiului”) pentru a accentua, prin contrast, vraja deriziunii într-un ”cântec de beton și culoare” unde viețuiesc ”hidre cu păr de sârmă ghimpată”, ”oameni de șpan” și ”Omul Danțului”, simboluri ale căderii din măreția sacrului. Loc al investigațiilor lirice este ”Colina de fier”, unde noțiunea de ”faraon” este asimilată cu aceea de ”satana însăși” din limbajul țăranilor ardeleni. Se întâlnesc tehnici-ecouri din textualiștii anilor `70 pe fondul unor combinații insolite, adnotări, decupaje, citate trucate, resturi din Cărțile cu Alfonz. Virgil Rațiu îmbină cu obstinație neaoșismul pitoresc, vulcanic și viu, cu un intelectualism rafinat de substanță elitistă, de aceea produsul finit are aspectul policrom al curcubeului proaspăt aruncat peste problematica structurată textual. Obține efecte comice din paștișarea proverbelor și a citatelor celebre. Unele rime sunt desprinse din folclorul copiilor colorând și ele scriitura.

Înaintarea în lectura cărții înseamnă o îndepărtare de lirismul inițial, spectacolul livresc relaxându-se în hazoase războiri cu politicul și socialul în stare explozivă. Ca un drac incisiv ce este, jurnalistul Virgil Rațiu își vâră coada în puterniciile șablonului literar iscând noi forme de investigare a realului. Știrea brută se intersectează amuzant cu virulența comentariului politic. Articolul de ziar ia locul virtualelor poeme, flecăreala politică învinge, Dragnea, Băse, Iohannis, Iliescovici și ”luceafărul huilei” populează acest spațiu carnavalesc precum în Poem de șaibă cu metaforă. Sunt ironizate cu fervoare distrugătoare cântece, persoane, sintagme din mediul comun românesc: Zaraza, ”acarul Păun”, cântărețul vintage Luigi Ionescu și ”Lalelele” sale (”Lalele, lalele/ Frumoase ca vise tembele”), dar și Labiș (”Trăim în miezul unor/ noutăți contemporane”). Plăcerea de a lua în răspăr orice subiect aflat pe ordinea de zi a investigațiilor scriitorului este o particularitate esențială a scrisului său. De aici alertețea acestui stil vivant, dorința de a prinde scânteia pentru a nu cădea în monotonia platitudinilor. Virgil Rațiu este mai ales un drăcușor ghiduș în scriitură, plin de spirit sarcastic și neastâmpăr. În vremea lui Caragiale ar fi fost numit, cu siguranță, un moftangiu. De aceea se autodefinește așa, alunecând pe strune eminescine: ”Eu rămân ce-am fost, un moft”.

Adrian ȚION