Jurnal în vremea pandemiei

Jurnal de corona al Danei Urs

Cu paginile scrise de Dana Urs, deschid o nouă rubrică, Jurnal în vremea pandemiei. Şi dacă tot o deschid, atunci trebuie scrise câteva rânduri despre jurnal ca specie literară. Cele mai vechi jurnale aparţin culturii nipone, dezvoltarea şi înflorirea genului autobiografic ţinând de Renaştere.

Ce sunt jurnalele? Sunt confesiuni oratorice, poetice sau dramatice. Practic, vorbim despre jurnale de călătorie, de război, mondene, intime, operaţiuni militare, operaţiuni bancare, de borg, literare…, consemnări cotidiene cu scop informativ. Sunt succinte, neelaborate, marcate sau nu de obiectivitate/subiectivitate. Dacă e să amintesc câţiva reprezentanţi, atunci amintesc nume precum Titu Maiorescu, Gala Galaction, Nicolae Steinhardt, Octavian Goga, Petru Comarnescu, Mircea Zaciu, Mircea Cărtărescu…(România), Virginia Woolf, Cesare Pavese, Baudelaire, Stendhal, Sir Walter Scott, Tolstoi, Gide…

Însemnările Danei Urs, menite “să aducă oamenilor zâmbetul pe buze”, le-am descoperit şi citit pe facebook. I-aş putea spune simplu, Jurnal de facebook. Vă propun câteva zile din cele 47, un jurnal la zi, şi intim, şi anecdotic. Şi sper ca la final să ne bucurăm de aceste rânduri într-o carte unitară, mărturii ale unor timpuri pe care nu avem voie să le uităm. Dar din care avem de învăţat.

Demostene ŞOFRON

Jurnal de corona-Day 11

Pentru cine a aterizat acum în jurnalul meu, fac o scurtă recapitulare. Sunt de aproape două săptămâni în Apuseni, în căsuţa rămasă de la bunicii mei şi de care am eu grija acum. Am ales să vin aici ca să mă protejez şi pe mine şi pe ceilalţi şi ca să mai fac câte ceva pe lângă casă. A fost decizia mea, nu îmi este nici uţor (pentru că sunt departe de ai mei), dar nici greu pentru că iubesc locurile acestea şi pentru că am lângă mine oameni dragi. Încă din primele zile am păţit tot felul de lucruri mai mult sau mai puţin amuzante, pe care le împărtăşesc aici oamenilor dragi mie. Acestea fiind zise, să vă zic ce am mai făcut azi. De dimineaţă a venit Rodica, cu sticla de lapte în braţe. Draga de ea, şi-a scrântit ieri glezna şi nu mi-a spus nimic să nu mă deranjeze. Am luat rapid tubul de Voltaren pe care mi-am amintit că-l văzusem într-un sertar şi i-am masat piciorul vreo jumate de oră, şi aşa de bine mi-a căzut, că îmi era dor. S-a mai dezumflat piciorul şi Rodica zicea că îl simte mai bine, o să mai repetăm până se face bine de tot. Cum azi a fost luni, zi în care eu de obicei mă ocup de firmă şi hârţoage, asta am şi făcut. Am dat telefoane, am făcut ceva documentaţii, din păcate firma mea este în standby acum şi încerc să gestionez asta cum pot mai bine, iar furtuna de ordonanţe, legi şi decizii e haotică de-a dreptul. Apoi am dat o fugă pe deal să iau sticlele pe care le-am pus la mesteceni. Ieri a fost şi Alex cu mine sus şi am testat dacă ne descurcăm să colectăm seva de mesteacăn şi am lăsat câteva sticle legate de pomi. Eram curioasă dacă s-a adunat ceva, aşa că am luat pădurea pieptiş, de data asta singură, că Alex a fost prins până peste cap cu treburi. Spre marea mea bucurie, sticlele erau pline de tot, le-am luat, am cepuit găurile făcute în mesteceni şi am pornit către casă. Lili iar a fentat şi s-a luat dupa mine, m-am trezit cu el în vârful muntelului bucuros nevoie mare de bucuria mea. Ca să ajung înapoi la drum trebuia să trec printr-un gard, destul de ciudat că era sşi la vale. Atât m-am sucit şi m-am învârtit, că nu încăpeam nicicum, ca la un moment dat căţelul s-a culcat în iarbă şi se uită la mine cu privirea aceea de „stai liniştită, nu te grăbi că între timp eu trag un pui de somn icişa.”

M-am apucat de râs şi aşa râzând am reuşit să trec prin gard cumva contorsionistic, cu fundul înainte, apoi o mână şi un picior, apoi nu mai ştiu decăt că eram pe spate, întinsă pe iarbă şi cu picioarele în sus, agăţate în gard. Lili a venit repede să verifice dacă sunt ok pentru că deja râdeam cu sughiţuri. M-am descăţat din sârma ghimpată şi am dat să mă ridic, când dintr-o dată am intrat în alt film, acela în care soarele strălucea pe cer, eu eram în iarba moale, în mirosul de pământ şi iarbă şi pădure şi natură şi primăvară, deasupra mea era cerul albastru cu câţiva nori înalţi, albi şi pufoşi pe care îi zăream prin crengile mestecenilor… Lili s-a culcat la capul meu, stăteam aşa, cu capul la vale şi picioarele la deal, cu căştile în urechi şi cu ceva muzică mergând în surdină, ascultând, trăind, simţind, aşa cum nu cred că am făcut-o vreodată. După o vreme m-am ridicat, greu de tot, cu rostogoliri, cu oftaturi din rărunchi şi toate cele, mi-am luat încărcătura preţioasă (7 litri jumate de seva de mesteacăn) şi am pornit-o la vale. Prin pădure la vale, am scăpat sticla din mână şi ar fi meritat să ne filmeze cineva cum ne uitam după ea, că nu s-a oprit până jos de tot, în buza pădurii. Am recuperat-o cu greu şi ne-am întors acasă. Am dat o tură pe la Rodica, ne-am mai povestit din poveşti şi mi-a mai dat nişte flori de plantat.

Pentru că a fost zi de dus gunoiul şi cum aveam adunate o grămadă de fiare şi minuni, am încărcat trei saci în maşină şi am dat şi eu o tură până la tomberon. Am mers exact 100 de metri dus şi 100 întors, dar Doamne bine mi-a căzut să conduc un pic. Atât am făcut prin curte azi, aaa… şi am plantat un fir de ploaie de aur, mi l-a dat Rodica. După aceea m-am băgat în casă că mi-a intrat frigul în oase, am mâncat pireul de urzici pe care l-am gătit cu o seară înainte şi m-a luat aşa o toropeală că am moţăit ca mâtzele, sub geam. Am terminat ieri cartea (Dragostea în vremea holerei), mi-a plăcut, dar nu m-am rostogolit de încântare. M-am apucat de „Un veac de singuratate”, pe care am primit-o de la Ovidiu cu doi ani în urmă, carte la care i-a venit vremea să o citesc. Mai am în plan să mai învăţ un pic în seara asta şi să citesc, să mai bag vreo două braţe de lemne în casă… Şi uite aşa, a mai trecut o zi si eu … am încălecat pe-o şa…

Day 48

Azi am evadat. Am început ziua cu rutina mea, aceea cu făcut curat, spălat, îmbrăcat frumos, mi-am făcut mici pe grătarul meu din curte, m-am fâţâit în rochiţă prin casă şi prin curte, iar dupămiaza, uitându-mă eu pe lume am zis că ce-ar fi să urc eu în maşină şi să o iau pe dealuri cât de mult pot urca? Că sunt atât de frumoşi cireşii şi pădurea şi pajiştile verzi! Şi aşa am făcut! Am făcut şi nişte poze incredibile. Şi am îngheţat de frig că m-au pus păcatele să pornesc tot în rochie şi un sfetăraş. Am venit repede înapoi, am burduşit soba de lemne, mi-am pus un pahar de vin şi niste brânză, i-am rugat pe Coldplay să cânte Cry cry cry pe repeat şi este atât de incredibil de bine!”

Dana URS