Ioan Cosmuţa, Evadat din jungla Ebolei

Inginerul hidroelectrician Ioan Cosmuţa se află acum la a cincea carte. Face parte din categoria neliniştiţilor, a celor care nu pot să-şi conceapă existenţa, şi mai ales bătrîneţile, stînd pe o bancă în faţa porţii şi privind nepăsător la modul în care îi moare satul. Originar din satul Glod de lîngă Ileanda, omul a fost în tinereţea sa unul dintre constructorii pasionaţi de hidrocentrale, numărîndu-se între cei care au pus umărul la independenţa energetică a ţării, prin prezenţa sa pe şantierele de pe Someş, Drăgan, Criş sau Porţile de Fier. A găsit de cuviinţă ca, după dobîndirea libertăţii, să plece din ţară şi să se stabilească în Canada, lucrînd în continuare, în ciuda vîrstei sale înaintate, la o serie de baraje impunătoare. A relatat despre aceasta în două cărţi dedicate Canadei şi vieţii românilor stabiliţi acolo. Cînd părea să pună punct carierei, iată-l implicat în construcţiile hidrotehnice din Africa şi în călătoriile cu „truk-ul” prin America, în aşa fel încît să nu-i scape nimic din cunoaşterea de ţări şi pămînturi noi, din lărgirea orizontului cultural, geografic şi istoric al lumii. Acum, îşi petrece verile la Glod şi Cluj în România, iar toamnele şi iernile în Canada, unde, în liniştea biroului său altădată plin cu proiecte şi hărţi, îşi rememorează paginile cele mai palpitante din viaţă. Este şi cazul recentei cărţi, Evadat din jungla Ebolei (Imprimeria Ardealul, 2015), al cărei manuscris l-a lăsat la plecarea în Canada, în toamna aceluiaşi an, confratelui său Viorel Hodiş, spre a-l revedea şi a-l da la tipar. Aşa se face că la revenirea în ţară, în primăvara lui 2016, şi-a găsit cartea pe care a şi lansat-o, recent, gata să dea seama despre ea în faţa cititorilor. Este şi ea, la fel ca şi celelalte, o carte de reportaje despre cele văzute şi simţite în voiajul său prin Africa, dar mai ales o carte despre satul său natal şi oamenii ce-l mai populează. Prin urmare, nu-l vom urmări pe autor prin jungla şi mizeria oraşelor din Guineea-Conakry, fostă colonie franceză, sau prin cea cu aspect mult mai omenesc de stat în curs de dezvoltare al Guineeei Ecuatoriale, fostă colonie spaniolă, ci, mai ales, pe uliţele şi dealurile din Glodul său natal, a cărui istorie o expune sistematic nepotului său venit să-şi petreacă vacanţa la bunici. Aflăm astfel că tatăl autorului a fost un destoinic învăţător al locului, un bun român patriot, dornic de ridicarea comunităţii sale, pe care inşi vînduţi şi nevertebraţi l-au dat pe mîna Securităţii, trimiţîndu-l la Canal cu întreaga familie. În inima micuţului Niţă, care şi-a petrecut o parte din copilărie în neprietenoasa climă a Bărăganului, s-a încuibărit de pe atunci dorinţa de a-şi depăşi condiţia mizeră, devenind un om cu conştiinţă morală superioară, devotat în întregime cauzei neamului său. Urmîndu-şi tatăl în această direcţie, autorul a fost toată viaţa un om al datoriei şi al muncii, unul dintre acei ingineri specialişti cu care ţara noastră a putut să stea cu fruntea sus în orice împrejurare. Este omul care, alături de alţi oameni de omenie ai Glodului, au pus umărul la dezvoltarea şi modernizarea ţării. De realizările sale de-o viaţă şi ale celorlalţi consăteni de omenie luăm act din plimbările alături de nepot, devenite ritual pe uliţele satului, în care face relatări amănunţite şi pasionante despre viaţa caselor şi a familiilor care le-au locuit de-a lungul timpului. Fiecare casă, fiecare stradă şi întretăiere a satului are o istorie a sa, pe care „Bunul” i-o face cunoscută nepotului, în aşa fel ca să „nu uiţi Darie, nimic să nu uiţi”. E un fel de istorie testamentară pe care bătrînul i-o transmite nepotului, ca pe un fel de moştenire sfîntă, privind familia sa şi rolul său în lume. Într-un moment în care satul său dă semne vizibile că e sortit morţii şi destrămării, căci pe-acolo mai pot fi întîlniţi doar bătrîni singuratici şi bolnavi, Bunul nu uită să reînvie zilele cele mai cumplite ale trăirilor sale, fapte legate de teroarea instaurată de ungurii venetici instalaţi în administraţie după Diktat, care i-au trimis tatăl la închisoare şi pe atîţia alţii în bejenie, la fel cum otrepele comuniste i-au răpit lui şi familiei sale, dar şi altor mulţi şi destoinci gospodari, dreptul la educaţie şi la o viaţă normală. Tragediile şi durerile satului sînt însoţite de grele cuvinte la adresa realităţilor de astăzi din ţară, denunţînd găştile şi mafiile responsabile, din cauza cărora nu se poate „repatria” deocamdată decît doar cu inima.

Mircea POPA