Ioan- Aurel Pop, „Din mîinile velachilor schismatici…”

În anul Centenarului Marii Uniri, reputatul istoric clujean Ioan-Aurel Pop pune la dispoziţia cititorilor o carte-document privind continuitatea şi afirmarea în arealul transilvan a românilor în secolele XIII-XIV, infirmând astfel tezele false despre lipsa noastră din istorie şi atestând statutul special al Ardealului ca voevodat de sine stătător.
În ciuda unor voci revizioniste tot mai evidente, care recurg sistematic la manipularea istoriei şi a trecutului nostru, istoricul clujean vine cu argumente peremtorii care vorbesc cu toate de prezenţa noastră în spaţiul carpatin şi în Panonia la venirea ungurilor, însuşi cronicarul maghiar Simon de Keza sau Anonymus atestând această realitate. Pentru a urmări destinul comunităţilor româneşti în cele dintâi secole ale ocupaţiei maghiare, autorul deschide un vast şantier documentar, reciteşte acte şi diplome emise de cancelariile Regatului Ungar de la creştinarea lor sub Vajik/Ştefan pe la 1000 în forma catolică apuseană, regii arpadieni dobândind acum un puternic sprijin şi motivaţie pentru cucerirea de teritorii învecinate, deoarece vecinii lor erau declaraţi de papă drept „schismatici”, „eretici”, „păgâni, doar pentru că religia lor era de factură bizantin-ortodoxă.
Aflaţi în această situaţie, românii trăitori de veacuri în Transilvania s-au văzut decăzuţi din drepturile lor patrimoniale, supuşi unor legi tot mai discreţionare, care i-a transformat cu timpul într-o masă informă de iobagi. Procesul acesta a durat cel puţin două-trei secole, deoarece organizaţiile lor tradiţionale, în voevodate şi cnezate, continuă să funcţioneze,şi ca elemente de conducere politică şi ca scaune de judecată (jus transilvanicae).
Formaţiunilor statatele româneşti amintite în diploma cavalerilor Ioaniţi, cum ar fi Litovoci, Seneslau şi Farkas, sau cele anterioare referitoare la Menumorut, Glad şi Gelu, autorul le adaugă un mare număr de nobili locali, mai mari sau mai mici, care continuă să fie activi, să ia parte la războaie, la acţiuni iniţiate de rege sau de alţi conducători locali, dovedind prin aceasta rolul comunităţilor româneşti în viaţa voivodatului. Mulţi dintre ei sunt ridicaţi în stări, le se recunosc prerogative sau sunt răsplătiţi direct de rege prin donaţii de sate sau de drepturi nobiliare, deşi şi mai mulţi dintre ai ajung să fie deposedaţi de proprietăţile lor.
„Conştiinţa de stăpâni a românilor” nu dispare atât de uşor, şi cei mai mulţi dintre ei se află în situaţia de a se opune măsurilor şi hotărârilor regeşti, numărul acestor „infidelis” crescând mereu în timp, şi ducând în cele din urmă la părăsirea teritoriului prin trecerea lor în Moldova şi Ţara Românească, unde se vor organiza şi politic şi militar sub forma unor „ţări” independente. Acţiunile de pedepsire intreprinse de unii regi angevini, precum Carol Robert de Anjou, duc la un faliment total şi drastica înfrângere de la Posada din 1330 devine reper de socotire a timpului în foarte multe acte oficiale.
Capitolul dedicat rolului cnezilor români în lumea feudalismului timpuriu transilvănean este unul dintre cele mai consistente şi mai ilustrative ale cărţii, majoritatea lor fiind prezenţi la adunările voivodale sau regale făcând astfel dovada faptului că obştile lor nu pot fi ignorate. Acelaşi lucru şi în raporturile lor cu „oaspeţii ”aduşi de regalitate în Transilvania, respectiv cu saşii şi cu secuii, aceştia din urmă fiind mutaţi din zonele de apus în zona de răsărit a voivodatului pentru a avea rol de apărare. Ni se aduce în prim plan modul în care au trăit românii cu ungurii şi cu saşii în evul mediu, libertăţile, folosinţele şi slujbele la care aveau acces.Toate aceste mişcări, cu caracter etnic sau doar politic şi social sunt urmărite cu ochi atent de autor, care probează cu acte şi cu dovezi bogate starea de agitaţie şi nemulţumire a valahilor, care ameninţă în unele cazuri cu ruptura totală, solicitând să se respecte drepturile lor „în adevăratele, dreptele şi vechile lor hotare.”
Statutul aparte al românilor, conferit de religia lor ortodoxă este de asemnea atent analizată, la fel ca raporturile lor cu românii de dincolo de munţi. Chiar dacă ungurii raportează victorii „în lăţirea credinţei celei drepte” şi a ofensivei de convertire religioasă, marea masă a românilor râmâne coagulată în jurul ortodoxismului şi nici cruciadele contra ereticilor nu duc la rezultate concludente. Românii vor continua să existe şi să se manifeste plenar în toate organismele statului, fiind prezenţi şi la adunările generale din 1291, 1355 sau 1366. Prezervându-şi etnicitatea şi religia şi apărându-şi fiinţa naţională, vlahii Transilvaniei continuă să-şi susţină romanitatea şi „rumânitatea”, dovadă că în următoarele secole vor ieşi şi mai mult la lumină prin Iancu de Hunedoara sau prin fiul său Matia, cartea lui Ioan-Aurel Pop făcând o demonstraţie exemplară de rigoare, respect pentru adevărul istoric şi pentru slujirea lui onestă.
Mircea Popa