„Insula de latinitate în marea de slavi”: TAINA ANTROPONIMELOR

Antropos, fiinţa menită să contemple cerul, rămîne cu ochii în pămînt să caute… cînd scuze, cînd „punguţe cu doi bani”. Cu toate acestea antroponimul iniţial are sonoritate şi sens înălţător spre a fi demn de chipul şi asemănarea unui Creator inegalabil. Antroponimul este cel mai enigmatic element lexical, fiind denumirea lăstarului din „Via pe care a sădit-o dreapta Sa”.

Cînd sună confuz şi ridicol, antroponimul este victima scribilor de cancelarie vechi şi noi. Aceştia au emis acte de naştere, botez, căsătorie scrise cu condeiul din aripă, dar şi cu laba gîştii, trecînd pe lîngă diacriticele limbii române precum lady ga-ga prin apă. În consecinţă, confuziile şi devierile de sens au dus la încifrarea şi necunoaşterea tainelor cuvîntului, a cîmpului său energo-informaţional.

Cu un mileniu în urmă au fost preluate nume proprii şi de la minorităţile cehă (ex. Cehei, Cehu-Silvaniei), ucraineană şi rusă, pe atunci neexistînd confuzia între limba unei mari culturi şi politica unei dictaturi.

Antroponimele cu etimologie slavă, frecvente în Nordul Transilvaniei, au fost alese „ca nume de cinste şi nu de ocară” sugerînd dominanta personalităţii celui numit. Astfel: purtătorii unor nume precum Brătianu (< brat = frate) şi Sestraş (< sestra = soră) manifestă sinceră şi demnă fraternitate; Dru(g)hora (< drug = prieten) promovează amiciţia şi comuniunea între oameni. Purtătorii numelui Rodina (< rodina = patrie) preţuiesc ţara şi pămîntul natal. Antroponimul Pomohaci derivă din axa etimologică a verbului „pomoci” / a ajuta, iar purtătorii acestui nume vor oferi ajutor aproapelui şi vor invoca ades „Gospodi pomoje!” / Doamne ajută!

Cifrul etimologic al numelui Oteţ (oteţ = tată, conducător) trimite la rugăciunea împărătească Otce Naşe / Tatăl Nostru, cu varianta dialectală „otcinaşele” adică rugăciunile simplificate ale copiilor (cuvînt atestat în satele româneşti din preajma Sibiului). Grafia şi fonetica unor nume proprii cum este Oteţ evidenţiază efectele şi importanţa semnelor diacritice româneşti. Şi acest antroponim a fost conceput ca „nume de cinste şi nu de ocară” însă din neglijenţă scriptică s-a deplasat spre stînga semnul diacritic de sub consoana t finală, creînd astfel confuzia nepermisă între un om destoinic şi o substanţă acidă. Or, acest antroponim cu etimologie slavă, cu semnificaţia de tată, şef, conducător completează seria onomastică Brătianu, Sestraş, Druhora, Rodina, Pomohaci etc.

Grafia corectă a numelor proprii ţine de respectul demnităţii umane şi trebuie să primeze comodităţii scribilor digitali/ condeieri.Primatul demnităţii i-a motivat şi pe boierii-poeţi Văcăreşti pe la anul 1700, cînd ne-au lăsat „moştenire/ Creşterea Limbei Româneşti/ Şi-a patriei cinstire!”

Prof. Aurelia PETRULE

P.S.

Dedic acest studiu doamnei Prof.univ.dr. Elena Dragoş, care-şi convinge mereu discipolii că „Limba noastră-i o comoară”.