In memoriam Teodor Tanco

In memoriam Teodor Tanco

(n. 22 aprilie 1925, Monor/Bistriţa-Năsăud – 29 martie 2019, Cluj-Napoca)

Teodor Tanco şi-a atras preţuirea mai cu seamă pentru demersul său devotat, îndelungat şi erudit, de evocare a istoriei literaturii şi culturii spaţiului năsăudean, preocupare al cărei rod se află în primul rând în lucrările Virtus Romana Rediviva (I–VII, 1973– 1993; Premiul „George Bariţiu” al Academiei Române) şi în Dicţionar literar (1639–1997) al judeţului Bistriţa-Năsăud (1998). Unică în felul ei, reconstituire a valorilor bistriţene şi năsăudene, în fapt o veritabilă enciclopedie, ampla monografie, ieşită de sub tipar în două decenii, este structurată pozitivist, propunându-şi să reconstituie toate componentele culturii locale, de la personalităţi la modeşti dascăli şi ţărani fruntaşi, de la instituţii, şcoli grănicereşti, tipografii la reuniuni învăţătoreşti şi muzee, de la scriitori la condeieri, de la memoria istoriei la memoria prezentului, de la reviste cu impact cultural la efemere publicaţii şcolare ş.a.m.d. (Iordan Datcu)

Teodor Tanco rămâne reprezentativ pentru un anumit tip de mentalitate a scriitorului din Ardeal a cărui formaţie era încă puternic marcat de spiritul iluminist al Şcolii Ardelene. Este, deopotrivă, prozator şi autor al unor cărţi pasionate de istoria culturală şi literară. Opera sa a crescut din experienţa vieţii şi din obsesia luminoasă a bibliotecii şi a arhivelor. Dacă adolescenţa şi tinereţea s-au consumat sub semnul aventurosului dramatic, anii maturităţii şi bătrâneţii sunt ai aşezării fecunde, ai unui fel de claustrări într-o muncă tenace, vecină cu salahoria. Puţini scriitori contemporani au disciplina monahală a lui Teodor Tanco. El n-a frecventat boema şi n-a frizat doar pe harul inspiraţiei. Este produsul unei munci ritualizate şi al efortului cu pasiune, având, într-o asemenea perspectivă, calităţile unui model. (Petru Poantă).

Om al bibliotecii, aflat de aproape şapte decenii în slujbă cărturărească (a debutat în 1946!), a ştiut să transforme relaţia sa cu cartea şi cu documentul într-un ritual care îl defineşte şi care e receptat de ceilalţi ca veritabil blazon de nobleţe. Martor atent şi sensibil al multor momente dramatice din istoria românească, a traversat el însuşi perioade dure şi tensionate şi a ştiut să răzbată „deasupra nevoii”, întărit şi cu o perspectivă nuanţată asupra întâmplărilor omeneşti. Despre toate a rămas scris în cărţile sale. Premiul G. Bariţiu al Academiei Române, acordat în 1993, nu făcea decât să recunoască şi să recompenseze o viaţă închinată cetăţii şi însemnelor sale durabile.

Irina PETRAŞ