In memoriam Mihai Dragolea

Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor anunţă cu durere încetarea din viaţă a scriitorului Mihai Dragolea.

Mihai DRAGOLEA
(13 februarie 1955, Petroşani/Hunedoara – 6 iunie 2016, Petroşani). Critic literar, prozator. Facultatea de Filologie a UBB Cluj (1980). Debut absolut în Echinox, 1976. Doctorat cu teza Literatura fragmentară, 1998.

Volume: În exerciţiul ficţiunii. Eseu despre Şcoala de la Tîrgovişte, eseu, 1992; 2006; Arhiva de goluri şi plinuri. Literatura fragmentară, eseu, 1998; Călătorii spre muchia de cuţit, proză scurtă, 1999; De departe spre aproape, roman, 2001; Colecţia de mirări, secvenţe, 2005; Funcţionar la singurătăţi sau Contabilul de imagini, 2007; Epiderma de bazalt, Colecţia de mirări 2 2011; Proces de creponare cu păianjeni, zmeură şi ceaţă, 2013. Prezent în volumul În lumea taţilor, 2004. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut. Colaborează la Echinox, Vatra, Steaua, Tribuna, Apostrof, Euphorion, Observator cultural, Contrapunct; de asemenea, la Radio Cluj.

Doctor în literatură fragmentară, Mihai Dragolea a publicat pînă acum două cărţi de eseuri (În exerciţiul ficţiunii, 1992, despre Şcoala de la Tîrgovişte, şi Arhiva de goluri şi plinuri, 1998) şi două de proză (Călătorii spre muchia de cuţit, proză scurtă,1999, şi De departe spre aproape, roman, 2001). Comentînd prima sa carte, îi descopeream plăcerea de a compune şi interpreta un rol, cu dezinvoltură şi, uneori, cu o emfază simpatică, de a experimenta schimbări de registre, jocuri stilistice, puneri în pagină, contagieri imagistice în umbra cărţilor desemnate drept coloane de lumină. Vag sentimental şi gălăgios cu măsură, „ameţit” de beţia lecturii, îşi îngăduie răsfăţuri de colecţionar capricios fie că e vorba despre cărţi comentate, despre ficţiuni ori despre viaţă pur şi simplu. M.D. alege ipostaza de spectator atent pînă la indiscreţie şi îngăduitor pînă la nesocotirea detaliilor „reale”. Cărţile şi întîmplările prejmei, deopotrivă, sînt frecventate ca ţinuturi virgine, cu uimire, cu naivitate jucată. Referinţele altora despre aceeaşi realitate scripturală ori existenţială sînt oarecum facultative. Atitudinea sa e, pînă la un punct, camilpetresciană (face pasul de la „mă duc oriunde se deschide o stradă nouă”, maniera personajului curios şi iscoditor, la „deschid o stradă nouă oriunde mă duc”, gesticulaţia orgolioasă şi îndrăgostită de începuturi şi întemeieri a scriitorului însuşi). Pînă la un punct, ziceam, căci M.D. pătrunde în atmosfera rarefiată şi aristocrată a tîrgoviştenilor, de pildă, cu un apetit comunard, avid şi iconoclast, nu cu voinţa obstinată de altitudine. Oficiază cînd „din balcon”, cînd dintr-un colţ de pagină, într-o superbă neorînduială, interesat să intrige, să atragă atenţia. (Irina Petraş)