Impostura perfectă

Nu trebuie azi să fii cîrcotaş, domnişoară bătrînă sau Gică-contra ca să observi că parcă lumea-i, pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale, cu „fundul în sus”. Adică aşa cum nu trebuie.

De ce ar trebui să găseşti în tot felul de posturi şi în orice situaţie impostura şi încă perfectă? Incompetenţa, şi încă desăvîrşită? De ce?

De unde să începem scanarea? De oriunde. În fond, ţi se întîmplă ţie, mie, tuturor, deci e peste tot!

Îţi trebuie taxe plătite la timp şi o faci, dar îţi vine acasă somaţia că n-ai plătit sau, mai rău, ţi se decuplează telefonul, televizorul, lumina. Şi pînă „limpezeşti situaţia”, adică „te duci pe fir” ca Sherlock Holmes să vezi unde şi-a vîrît „ăla” coada, consumi nervi şi timp cu nemiluita. Se dovedeşte, apoi, că o funcţionară incompetentă a scris adresa greşit pe factură şi aia n-a mai ajuns în veci, căci n-avea cum. Etc., etc., etc. „Computerul a greşit” – se scuză aia şi tu trebuie să fii şi prost grămadă, nu doar ghinionist sadea, ca să-nghiţi găluşca asta. De ce?

Îţi trebuie ciorapi fini, doar mergi la o nuntă, şi-aşa se cuvine. Te duci la un boutique şi încă scump, ceri frumos: „Vă rog ciorapi fumurii, uni, nr. ….”, şi pronunţi franţuzeşte, aşa cum se obişnuieşte peste tot în lume şi-n comerţ. Vînzătoarea coboară din lumea ei de vise duse cu pluta şi brusc, instantaneu şi deodată sprîncenele-i pictate în negru-smoală, ca două lipitori lucioase, se încolăcesc furios. „Se zice uni!” – (şi pronunţă cum se scrie). E de la „universal” – mă lămureşte ea doct, dispreţuitor şi foarte „de sus”. „E de la uniform – o singură culoare, adică aici, în acest caz, fără model” – zic eu civilizat, cu voce „de jos”, calm, adică – foarte calm – nemaipomenit de calm. „Nu mă învăţa tu pe mine!” – se burzuluieşte fetişcana „feştită”, adică prost machiată, adică vulgar machiată, de fapt obraznică foc, şi mă lasă fără replică pe loc. De ce?

Îţi trebuie un medicament, căci te doare, ţi-e rău, ţi-e tare rău. Te duci la un medic şi iute-iute, „fără prea mult stat pe gînduri”, îţi prescrie o reţetă lungă, scumpă şi… inoportună! Cum de ce? Fiindcă medicamentul s-a retras de-o vreme bună de pe piaţă, ca fiind „incompatibil cu noile standarde”, ca să nu zic cancerigen, cum scrie pe Internet, de te frisonezi ce listă de efecte secundare are, malefică şi lungă. Dl. doctor nu ştia. De ce?

Îţi trebuie linişte cînd ajungi, în sfîrşit, după ore de muncă şi zdroabă, acasă. Acolo vezi un afiş jos, la intrarea în bloc, că trebuie plătit 40 lei „de căciulă” pentru o lucrare de desfundare a canalului. Toţi plătesc fără să întrebe de ce nu s-au afişat chitanţele specialiştilor sau măcar factura, tu ai acest „curaj” şi gata, ai devenit persona non grata pentru administratoare. De ce?

Îţi trebuie legi clare şi drepte, doar sîntem stat democrat, dar cînd priveşti mai atent în dreapta, în stînga, sus, jos, vezi că unele-s cam elastice şi mai şi citeşti apoi prin ziare despre una, despre alta, despre unul, despre altul, de ce o mai fi rămas simbolul ăla cu Justiţia legată la ochi? De ce?

Îţi trebuie pace şi calm, şi surîs, şi umăr de plîns, dar pretutindeni domneşte, parcă, dihonia, toţi se ceartă, se contrazic, toţi se urăsc crîncen, se înjură, „dau la gioale”, adică procedează incorect, oricum – orice – oricît, pentru distrugerea „adversarului”. Care „adversar”? Oricare om de lîngă tine! De ce?

Îţi trebuie… Cam multe îţi trebuie, ar zice un cîrcotaş. Dar dacă „îţi trebuie”, înseamnă că ar trebui să fii dispus şi „să dai”. Cum ce? Exact ce ceri tu. Adevăr – corectitudine – dreptate – linişte – competenţă – iubire – înţelegere – empatie şi … surîsul unei comunicări omeneşti. De ce?

Fiindcă în societate, ca şi în Natură şi Univers, totul e cu feed-back. E ca un bumerang. Aşa e Legea. Şi excepţii: nu şi ce dai aia şi primeşti!

Stela-Maria IVANEŞ