Horribile dictu

Ştiu că nu-i frumos să-ţi arăţi bubele public sau să-ţi speli rufele murdare, dar n-ai alternativă dacă vrei să scapi de ele. Deci, „nu trageţi în pianist” s-ar traduce azi „nu trageţi în pamfletar” sau în nici unul care, bine intenţionat şi corect pune umărul la acest efort de asanare. De fapt, nu trage nimeni, fiindcă acum se spun atât de multe lucruri că lumii nici că-i mai pasă. E şi greu să înţelegi care-i „bine intenţionat”, când vezi cum unii zic azi una, mâine latră alta! Cu acelaşi entuziasm, cu aceeaşi persuasiune, cu acelaşi elan, de parcă ei au şi descoperit adevărul dublu, cel pentru care marii filosofi se chinuie de milenii. Ipocrizia şi oportunismul nu sunt, fireşte, noi, dar azi graţie televiziunilor, mai ales, s-au întins monstruos, zic „televiziunilor” şi nu „televiziunii”, căci nu-i totuna. Horribile dictu. Ştiu că aproape nu ne vine să credem în ce hal de corupţie am ajuns şi nu ne minunăm şi nu putem înţelege cum caracatiţa asta oribilă a pişcat toate partidele, ba pe unele le-au şi încolăcit, şi nu-i drept. Avem nevoie şi de o stângă şi de o dreaptă sănătoase, altfel oricum ai lua-o, nu se ajunge decât tot la partid unic şi cui îi mai trebuie asta? Ipocrizie şi jmechereală nu-i numai în partide, ci şi în viaţa omului de rând, căci „asta-m văzut la televizor, asta-m făcut!” – vorba lui Toderaş, ţăranul din Apuseni. Omul minte, înşeală, invidiază, bârfeşte, jmechereşte şi-apoi se duce la biserică şi crede că după, o poate lua de la capăt! Cunosc o doamnă (una?), care oricât aş vrea să fiu de delicată, tot mitomană este, tot egoistă şi-i tot „gura târgului”, dar îşi face trei cruci pe minut şi crede că-i iertată, cunosc şi domni cu-aceleaşi beteşuguri, căci nici ei nu-s chiar Îngeri, nici când sunt cotaţi ca atare la bursa Lumii. Cunosc, din păcate, şi copii care mint, înşeală, fură de-acasă şi nu-s copiii străzii, ci din „clasa de sus” a societăţii. Unii profesori se plâng că n-au cum să-şi ţină orele, fiindcă copiii n-au chef, se joacă pe celular, mestecă gumă sau pur şi simplu ignoră şcoala, cum s-a ajuns aici?
… Cum poţi să faci două facultăţi deodată şi în acelaşi timp să ai şi serviciu, plus seară de seară „la club”? … Cum poţi să accezi la un post pentru care n-ai nici pregătire, nici competenţă, „nici în clin, nici în mânecă”, de talent nici că poate fi vorba? Cum poţi lua un masterat şi să fii out? Dar un doctorat? Întreb un student la medicină pe care l-am întâlnit în lift, la spital: „Ce ai învăţat azi?”. Şi el îmi răspunde: „Tupeul!”. Tupeul cui? Al dascălilor? Al pacienţilor? Al politicienilor ce apar la televizor? Liftul coboară, coboară şi lumea, îl pierd pe student. Dezamăgită, repet întrebarea unei rezidente şi ea îmi răspunde: „Să fiu dură!”. Cu cine? Cu bieţii pacienţi în cârje sau scaune cu rotile? Cu colegii? Cu personalul medical? Cu profesorul? Când să întreb, fata se dă dusă şi asta. Da … n-au răbdare … n-au răbdare, nici chef pentru nimic. Horribile dictu.
Ştiu că nu ne place ce vedem în jur, dar atunci de ce nu schimbăm asta? Nu ajunge să critici, să-njuri, să tot mesteci nemulţumiri acrindu-te e contraproductiv şi nu merită. Dar şi să vezi doar paiul din ochiul celuilalt şi niciodată bârna din ochii tăi, nu-i mai constructiv.
Da … Horribile dictu … Dar ca o concluzie serioasă, corectă şi pe care s-o respectăm cu toţii. Pentru asta trebuie, însă, să înţelegem.
Stela-Maria Ivaneş