Furtişag – furt – furtoi

Să nu-mi spuneţi că nu am scris corect! şi ce-i? Din păcate ele există exact aşa, căci pînă şi furtul e un gradient?!! Era să spun „se egzistă”, aşa ca un tînăr absolvent de facultate din alea. Sau „este decît furtişag!”, ca un ministru, tot tînăr şi tot cult nevoie mare. Dar, cum, Doamne iartă-mă, să zic?

„Uite aşa!” – mi-ar răspunde o amică jună, care la cele mai imposibile întrebări găseşte rezolvarea în absurd. „Poţi s-o judeci?” – mormăie psihologul din mine – absurdă e situaţia de fapt, nu?

„Nu ştiu!” – conchid, om îs şi eu şi, deşi mă burzuluiesc rău cîteodată, alteori încerc să înţeleg prin prisme istorico-socio-politico-psihilogice – conjuncturale şi ghinioane, alteori mă oripilez sau mă exasperez. Hai să vedem!

Furtişag. Ce se fură? Jucării! Căci se începe din timp. Se fură umbrele, pixuri, radiere, piepteni, brelocuri, mere, pere, cireşe. Se fură flori şi dacă o face vreun Romeo plin de patimă, aproape că ne vine să-l iertăm, dacă nu-s florile noastre, desigur. Furtişag nu-i, evident, fainoşag, dar cine-i perfect tot timpul?! – ai putea să te-ncumeţi să zici, nu-i creştinesc, dar e omenesc, că sîntem slabi şi proşti, plini de păcate, asta e!

Furt. Ce se fură? Ce nu se fură? Lista ar fi aşa de lungă de s-ar plictisi computerul meu! Se fură bani, pămînt, copaci din păduri, haine, bijuterii, vase, tablouri, bănci din parcuri, pomi din oraşe, nuci de pe marginea drumului, animale, băuturi. Se fură din fabrici, din uzine (cîte au mai rămas), din staţiuni experimentale horticole, legume, fructe, se fură din magazine, şine de cale ferată, cabluri electrice, se fură din pieţe, din case, din instituţii, din seifuri de bănci. Se fură testamente, proprietăţi, biciclete, maşini, bărci, vapoare, avioane. Se fură ceasuri.

Furtoi. Ce se fură en gros, cu lopata, cu tehnică şi inginerie ştiinţifică şi subtilă, de zici că-s David Copperfield, magicianul? Dar ce nu se fură?… Bani publici şiroaie-şiroaie, niagare chiar, curgătoare-curgătoare, pămîntul ţării, că-i lăsat de izbelişte ori dat străinilor pe zece arginţi, pădurea cu totul, că-s roşi munţii înalţi, parcurile din oraşe, că s-au împuţinat şi s-au micit cu totul, de pe margini de cîmp, că lemnul lor e atît de bun pentru mobilă şi e scump, animale cu toptanul, că s-au desfiinţat fermele model, ca şi fabricile şi uzinele şi staţiunile experimentale horticole ?i pomicole înalt productive. Se fură persoane şi se-ncreţeşte gîndul. Există un banc italian, de pe vremea cînd traversau o epocă neagră: un om fără studii fură o şină, hai două-trei. Un om cu studii şi funcţii înalte fură întreg sistemul de căi ferate!

Se fură încredere – şi asta e grav.

Se fură timp – şi asta e foarte grav, căci e ceva ce avem limitat.

Se fură sentimente – şi asta e nemaipomenit de grav, mai ales cînd ţi le aruncă şi la coş.

Se fură onoare – şi asta e îngrozitor de grav şi oamenii n-ar trebui să fie cumpăraţi, căci şi asta tot furt e.

Se fură sănătate – şi asta e teribil de grav, căci un sistem sanitar corect ar rezolva multe şi nu mărunte.

Se fură speranţă – şi asta este oribil!

Cum se poate face? Prin corupţia deşănţată, prin minciuna cît casa, cît blocul, cît Everestul, prin ipocrizia neruşinată, prin lăcomia mereu nesătulă, prin vanitatea exacerbată, prin vendetă, prin impostura cultivată prin şpagă – pilă – „telefon greu”, prin …

Omul simte astfel că-i furat din greu, fără milă, fără discriminare, fără iertare, de sus, de jos, din dreapta, din stînga, de ai lui, de prieteni, de duşmani, de vecini. Sau ar putea fi.

Omul se simte trădat: în dragoste, în ideal, în prietenie, în recunoaştere profesională, şcoală, politică, în apărare, în colaborare.

Omul se însingurează, nu vedeţi, afundîndu-se în neîncredere, în virtual, în solitudinea lui şi a familiei sale, în necazurile lui şi ale familiei sale, în aburii lui Bacchus sau în aburii cei albi ai lui Scaraoţki.

Omul se nefericeşte.

Nu-i corect. Căci omul are dreptul să fie fericit, este un drept fundamental al fiecăruia.

Şi-atunci?

Şi-atunci se impune o creştere a gradului de conştiinţă al tuturor, căci acolo e salvarea, unica salvare a omului şi a omenirii. Numai asta înseamnă cu adevărat responsabilitate, demnitate, pace, pace sufletească, echilibru şi bunăstare. O spun azi cei mai mari savanţi ai lumii. Religia a spus-o demult, în felul ei, desigur.

Dar noi am fost tembeli. şi acum suferim şi ne plîngem. Sau, şi mai rău, ne doare fix în cot şi doar cîrcotim pe la colţuri, neuitîndu-ne în oglindă.

Stela-Maria IVANEŞ