Eugen ALBU: Catrenu’ care înţeapă…

Moda vine şi trece. Cît o… suflată, vorba… fuslerului. Boare…

Dar, din Epoca Luminilor (de cînd s-a luminat tărtăcuţa şi a început să consume la 220 W curent de uzină inexistentă) epigrama n-a încetat să incite, să excite, să numere leucocite, după cel care ucide. Cu vorba. Şi cu tolba.

Domnul Eugen Albu a scris. În ritm de epifoneme. Tari, cîteodată. Necruţătoare, altădată. Dar, întotdeauna, cu fruntea descreţită şi zîmbetul pe buze.

Epigramul ca şi Epigrama au fost cununate de Simonide. După care mulţi viteji s-au arătat pe cîmpiile cele literare. Dar Eugen Albu este autorul care a înţeles din prima că „epi” n-are nimic cu „grama”, dar că amîndouă se puneau sus. Pe piatra de jos a inscripţiei. Şi astfel, insul moare mai liniştit. Dacă se permite comparaţia organică. Domnul Eugen Albu a scris despre cei vii. Şi i-a „omorît” cu blîndeţe de neologisme acide. Ca ploaia bazică, din chimia anorganică.

În imaginea de alături (privită de jos în sus şi de sus în jos, ca în legea lui tata Arhimede, în care, dacă scufunzi un ceva în apă, ori se îneacă, ori dislocă ceva cît… alt ceva-ul ăla nedefinit), domnul Virgil Tomuleţ a imortalizat personajul.

Iar în cartea despre E.A.(care încă nu se vede, dar, dacă puneţi urechea pe asfaltul ţării, veţi auzi tropotit de elefant indian, din pădurile africane, venind, hăuind…) în cartea, zic, pe care o pregăteşte domnul Cornel Udrea, veţi găsi epi-caturi şi cari-grame. Dacă le inversaţi, se cheamă că v-aţi însuşit reţeta de rîs a zilei, cu brandul Eugen Albu, care durează de ani buni, şi nebuni, şi merg, în pas de gazelă, spre eternitate.

… Cum laude.

Radu VIDA