Eminescu, începutul continuu

Să citești, să re-citești marii scriitori înseamnă să te situezi într-un început continuu. Cărțile lor se constituie într-un fond ereditar al culturii române. Literatura română e doldora de lucruri bune care merită inventariate cu o doză de părtinire venind dinspre apartenenţă. Limba română, dacă ne e stăpână, cum crede Eminescu, ar trebui să ne ajute să-i iubim performanţele şi să ştim că literatura a fost dintotdeauna de partea Cititorului – cel care nu oboseşte să revină asupra textelor cu o curiozitate mereu proaspătă şi cu o bibliotecă tot mai bogată în spate.

Eminescu e creatorul limbii române moderne şi mai este şi purtătorul unei aure romantice, fie ea şi târzie – dacă ar fi numai atât şi tot s-ar putea explica, firesc, locul său în imaginarul românesc. Să ne amintim: În 1902, Maiorescu preda Academiei Române celebra ladă cu manuscrise eminesciene: 44 de Caiete. Acestora li s-au adăugat de-a lungul anilor încă şase. În 1933, Perpessicius începe editarea ediţiei de Opere, care valorifică miile de file de manuscris (azi arhiva numără peste 15.700!) şi e ilustrată cu reproduceri facsimilate din Caiete. În anul Centenarului, 1989, una dintre scrisorile-manifest ale lui Noica în apărarea manuscriselor eminesciene ajunge la Cluj, la Biblioteca Judeţeană „Octavian Goga”. Traian Brad reuşeşte reproducerea microfilmelor, cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga”, pe hârtie fotografică A4: peste 14.000 de file de manuscris. La Cluj, Eminescu era acum în siguranţă! În 2004, Academia Română îşi ia în sarcină facsimilarea tuturor manuscriselor. Editarea, în condiţii grafice exemplare, e realizată de un colectiv de specialişti coordonat de Eugen Simion. Caietele eminesciene nu sunt doar laboratorul unui mare scriitor, ci şi model de trudă, de temeinicie, de veghe faţă în faţă cu limba română şi de respect faţă de litera scrisă. Pagina freamătă încă sub imperiul gândului metamorfozat în cuvânt.

Învăţătorul din Caiete ne spune că suntem asemenea cumpenei, dorind să devenim cerc, nedevenind vreodată, căci drumul înspre un ideal e mai important decât atingerea lui; că poemul nu e gata ca o fotografie, sunt puteri constructive în noi; că răul e colţul vieţii: „Vecinic răul / întâiul rol îl joacă – e colţ în orice cuget, / în oricare voinţă, în orice faptă mare” (Andrei Mureşanu). Durarea se câștigă prin durere. Vocaţia creatoare a durerii conferă omului calităţi qvasi-divine minimalizând moartea ca semnalment specific. Mai aflăm că, asemenea ogorului, creierul trebuie hrănit pentru a rodi; că „zvonul de vorbe omeneşti”, „lumea de gânduri” ameliorează curgerea, trecerea şi petrecerea, ne-stăpânirea şi ne-starea, asumându-le ca blazon şi aruncând în seama fiinţei întreaga responsabilitate: „În orice om o lume îşi face încercarea”. Omul „o undă e, având a undei fire” (Fata-n grădina de aur). Enunţul are sonoritatea unei declaraţii de independenţă. Secretul ritmului eminescian ar putea fi acel „amestecă-n vorbe de miere / Durere” – el însuşi ondolând oximoronic pe marginea existenţei între contrarii a fiinţei. Cuvântul, îşi aminteşte Eminescu, vine de la conventus, adică „adunare de oameni”. El este al Poetului şi al lumii, vamă şi vameş. Imaginea-gândul-cuvântul sunt, în viziune eminesciană, punţi către infinit, şanse ale nemărginirii.

Limba e stăpâna noastră, credea Eminescu: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Recunoscându-i autoritatea, Eminescu o numea „gingaşa şi frumoasa zidire”, adăugând: „Precum într-un sanctuar reconstituim piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după fantezia sau inspiraţia noastră momentană, ci după ideea în genere şi în amănunt care a predominat la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm cu limba noastră românească” (ms.2275 B).

Eminescu locuieşte în limba română, ea îl conţine, tot aşa cum îi conţine pe toţi marii scriitori ai generaţiilor succesive. Apelând la studiul statistic asupra lexicului eminescian al Luizei Seche, constat că printre cuvintele cu o singură apariţie în poezia şi proza lui Eminescu, se află unele atât de profund „eminesciene”, încât aş fi pariat oricând pe marea lor frecvenţă: alean, adormire, glăsuire, batere, cearcăn, înserare, prigonire, visătorie, larmă, izvod… Să foloseşti o singură dată un cuvânt al tuturor şi el să devină pe dată şi pentru totdeauna al tău, marcă personală!

La 130 de ani de posteritate eminesciană, de Ziua Culturii Naționale și în Anul Cărții, doresc tuturor locuitorilor limbii române lectură continuă!

Irina PETRAŞ