Dorel Vişan – roadele talentului

E drept, toamna se numără bobocii, dar dacă mergem mai departe pe firul proverbului, ieşirea din iarna neantizării exprimă mai semnificativ dovada reuşitei depline. Aşa că primăvara poate fi şi un anotimp al revalorizărilor obiective. Nu altfel stau lucrurile în cazul operelor de artă supuse testului timpului. Răzbeşte prin negura anilor opera autentică şi impunerea ei în circuitul valorilor majore e apoteoza unui vis artistic împlinit. Pentru minunatul actor clujean Dorel Vişan, filmul Iacob e un asemnenea vis. A spus-o în destule rânduri, a repetat-o şi în cadrul întâlnirii din 12 martie 2018 la Salonul „Casa Artelor”, unde a fost invitatul arhitectului Ionel Vitoc şi a fost proiectat filmul lui Mircea Daneliuc din 1987 Iacob, o capodoperă a filmului românesc, considerat ca atare şi de criticul de film clujean Ioan-Pavel Azap, alături de mulţi alţii.
În deschidere, scriitorul Horia Bădescu a prezentat filmul ca pe un produs de excepţie al cinematografiei româneşti. El a atras atenţia asupra unor secvenţe memorabile din film, puse sub semnul unor drepte evaluări. Proiecţia filmului n-a dat impresia nimănui că pelicula lui Daneliuc s-ar fi acoperit de praf. Dimpotrivă, problematica general umană rămâne în picioare cu viguroasă pregnanţă, stilul narativ convinge cu toate particularizările de limbaj cinematografic practicat atunci. Se ştie, scenariul filmului e extras de Daneliuc din scrierile lui Geo Bogza, mai ales din nuvela Sfârşitul lui Iacob Onisia şi pune în evidenţă viaţa mizeră a minerilor din Apuseni din anii ‘30, dar, în plan simbolic, regizorul şi critica de specialitate au văzut şi o parabolă subtil manevrată a opresiunii omului sub totalitarism. Minerii sunt vânaţi de autorităţi ca virtuali holongări (hoţi de aur) şi supuşi unui control sever, umilitor. Viaţa în colonia de mineri e aspră, sărăcia endemică. De aceea tentaţia de a fura aur în vederea unei iluzorii bunăstări e mare. Deşi ambiguu, începutul filmului vorbeşte despre sinuciderea unui miner care a fost prins furând. Zguduitoarea secvenţă-prolog are ceva din primele imagini din Călăuza lui Tarkovski. Florin Zamfirescu apare aici într-un cadru-şoc nevorbit, comprimat. Apoi aflăm despre viaţa lui Iacob Onisia cu văduva Aspasia, interpretată cu empatie maximă de Maria Seleş. Ar fi trebuit să fie invitată la proiecţie şi reputata actriţă clujeancă Maria Seleş. Poate cu altă ocazie. Iacob este pentru Dorel Vişan un „personaj de suflet” care i-a adus notorietate şi prestanţă. Cele 11 minute finale din film (cu Iacob în cuva funicularului oprit, suspendat la 200 de metri deasupra pământului) pun în evidenţă talentul excepţional al actorului, capacitatea lui de a transmite tragismul personajului prins în luptă acerbă cu destinul lui ingrat. Valorizarea lui Ion Fiscuteanu în rolul Tripon, colegul de muncă al lui Iacob, e de mare efect şi Daneliuc l-a distribuit cu folos apoi şi în alte filme.
Cu farmecul lui foarte personal, inimitabil, Dorel Vişan a povestit, spre încântarea asistenţei, momente amuzante din timpul filmărilor care au durat 3 luni. Contopirea cu personajul interpretat, în vestimentaţie şi în spirit, confundarea cu un miner autentic de către unii angajaţi la mina unde filma echipa, au fost savurate în mod deosebit, la concurenţă, aş zice, cu poveşti de acelaşi fel spuse de Florin Piersic. „Nu poate fi mulţumire mai mare pentru un actor decât atunci când eşti confundat cu personajul pe care îl interpretezi” a spus în încheiere minunatul artist Dorel Vişan. În cadrul discuţiilor care au urmat, scriitorul Constantin Zărnescu a subliniat că marile creaţii ale lui Dorel Vişan rămân Iacob şi Ion Creangă. De aceea, el a propus o altă întâlnire la „Casa Artelor” în care publicul să-l admire în rolul lui Ion Creangă. Propunerea urmează să fie onorată într-un viitor apropiat. După cum se vede, la „Casa Artelor” spectatorii pot culege roadele artistice ale talentaţilor noştri actori şi primăvara, pentru a-i admira şi omagia după cum se cuvine.

Adrian Ţion