Dorel Vişan, Cântece pentru glas şi toacă

Alături de bucureşteanul Dan Puric, actorul clujean Dorel Vişan joacă de multă vreme un rol salutar în societatea noastră de astăzi, tot mai dezabuzată şi tot mai mult cu steagul coborât în bernă. Glasul lui probozitor vine de undeva departe din lumea evangheliilor şi a vieţilor sfinţilor răsunând ca o toacă la vecernia stingerii universale. E rolul lui Cato cel Bătrân, rolul propovăduitor şi anatemizator pentru urechi afundate cu ceară şi suflete robite de patima banului, de surparea celuilalt, de silinţă fără pocăinţă. Descifrând mersul zodiilor şi a căderilor în păcat, el ne oferă o oază de lumină şi de îndreptare, de reflexie şi reculegere, de reîntoarcere la virtuţile simple şi la bucuriile ascetismului. Poezia lui Dorel Vişan se hrăneşte dintr-un asemenea humus muiat în sudoarea păcatelor şi în făgăduinţa izbăvirii. Când joc cerebral şi candoare metapoetică, când psalm şi căinţă de menestrel căzând în jovialitate şi exultanţă, poezia sa sveltă şi unduitoare ne dezvăluie când concreteţea şi pregnanţa plastică a fabulei, când răsucirea interioară a spiralelor metafizice a unui moralist travestit în călugăr. Gravitatea patetică lasă loc unei retorici a insinuării prin virtuţi formal-euforice de izbucniri ironice, într-o partitură de roluri variate aprinse de imaginaţia unei naivităţi transparente sau de nebulozitatea sagace a unui spirit sceptic, iluminat de marile mistere ale credinţei. Formula lui lirică se bazează pe incipituri derutante : „Eu bat în tine ca-ntr-o poartă”, „Doamne viaţa mă strânge/Ca pe-o jivină căzută-n capcană”; „Ce gol neaşteptat se naşte-n mine”; „Doamne mă îngrozesc de semnele Cerului”, pe simetrii fabuloase între cuvântul psalmistului şi realitatea opacă, pe afişarea unei trăiri la marginea tragicului etc. Prin propoziţii simple dar încărcate de miez se naşte un dialog permanent şi fertil cu divinitatea sub semnul îndoielilor şi a relelor care ne invadează existenţa, preferând recitirea şi rescrierea psalmilor sub semnul unei re-poziţionări a contrariilor, a unei speranţe de dominare a spaţiilor terifiantului. Multe din texte sunt în fond ingenioase fabule sau scenete dialogate, pline de o ironie hâtră şi de o ingeniozitate pigmentată cu replici inteligente şi abil integrate unei viziuni melioriste a lumii, cu raporturi definitorii între iad şi rai, între demenţa contemporană şi trecutul strămoşesc plin de demnitate. Ceea ce e demn de relevat în această poezie a mărturisirilor sub patrafir e sinceritatea discursului, credibilitatea afirmaţiilor, având tăria de a reîncepe şi a spera mereu în ciuda neajunsurilor şi vicisitudinilor: „Prin dragoste urcând Golgota/ Ce mi-i pusă…/ Şi prin credinţă să-mi astâmpăr dorul/ Ca doar odată-n trecătoarea clipă/ Să calc pe coama valului năpraznic/ Aşa precum termpesta urgisită/ O stăpânea călcând Mântuitorul” (Când cărţile vieţii le întorci). Etica unei vieţi aşezată sub semnul cumpănirii şi religiozităţii se conturează sub zariştea depăşirii efemerului şi derizoriului spre a trece în postura superioară a unei conduite umane jinduite : „Exişti ca om cât eşti în omenie/ Iar bucuria nu-i ce-ai strâns hulpareţ,/Ci-n jertfă şi-n iubire o găseşti/ Că eşti atât de mare şi avut,/ Cât n-ai, dar poţi mereu să dăruieşti ” (Azi noapte glasul m-a strigat din nou). Psalmii săi sunt psalmii restriştii şi ai căutării de adevăr. Fiecare dintre texte pleacă de la o idee foarte limpede conturată, de la o sintagmă biblică sau de la o postură biblică binecunoscută. Poetul nu face altceva decât îmbracă într-o haină nouă cât mai expresivă adevărul parabolei pe care ni-l dezvăluie într-o textură lirică nouă, bine strunită în finalitatea ei ademenitoare. Poezia sa se citeşte ca o rugăciune, ca un cântec de toacă la vecernie, ca o psalmodie venită de la altarul cunoaşterii, unde preotul, mesagerul iubirii, al adevărului şi al vieţii ni se destăinuie. Aspiraţia spre iertare este esenţa rugăciunilor lui, a celui care e condamnat să descopere singur şi filosofia vieţii şi cea a morţii. Ruga are un înţeles sacru, iar rostirea devine sinceritate, spovedanie pentru timpul izbăvirii: „Doamne, mi-ai dat un copac şi o stea,/ Mai rabdă-mi steaua în ceruri trează/ Şi rabdă-mi copacul la margini de drum, /Plăpânde roade – lumină nestinsă să arză.”(176). Poezia religioasă i se potriveşte din plin spiritului iscoditor al artistului, iar ea îl duce mai departe în largul cunoaşterii, responsabilităţii şi moralei colective. Prin poezia sa Dorel Vişan devine o voce profetică, al cărui timbru inconfundabil, cu glas de clopot sau de toacă, se pliază perfect peste angoasele zilei de azi înseninându-le cu speranţa bucuriei întru Cristos.

Mircea POPA