Dictator şi dictatură

În ultimul timp, în mass-media, dar şi în vorbirea curentă din România, se utilizează frecvent termenii dictator şi dictatură, motiv pentru care am găsit de cuviinţă să ne oprim puţin asupra lor. Termenii la care ne referim sînt cunoscuţi încă din antichitate. Limba română i-a preluat din franceză – dictateur şi dictature -, iar în franceză au apărut din latină: dictator şi dictatura. În majoritatea dicţionarelor şi enciclopediilor sînt menţionate două semnificaţii ale termenului de dictator: prima, cea de magistrat, în Roma antică, învestit cu puteri nelimitate pe o durată determinată, de obicei de şase luni, în împrejurări excepţionale. A doua semnificaţie, cea mai răspîndită, este „persoană care exercită o conducere unipersonală a statului, avînd o putere nelimitată.” Dictatura este: 1. formă „de guvernare în care puterea supremă aparţine unui dictator”; 2. conducere a societăţii exercitată de o clasă socială dominantă; (fig.) putere absolută, fără control; putere despotică, tiranică.

Istoria a reţinut numele unor dictatori din toate timpurile. Interesant că mulţi au devenit dictatori trecînd prin democraţie, după ce au prins gustul puterii. Nu întîmplător se spune: „Dacă vrei să-l cunoşti bine pe un om, dă-i o funcţie!” Aşa s-a întîmplat cu Cezar (100-44 î.C.), ales magistrat de Republică, a devenit dictator, fiind ucis de magistraţia condusă de Brutus şi Caius. A rămas pentru posteritate expresia „Şi tu Brutus?” În sec. al XIX-lea îl avem pe Napoleon Bonaparte (1769-1821) care şi-a găsit sfîrşitul, otrăvit în insula Sf. Elena. Secolul XX a dat cîţiva mari dictatori, amintim doar numele mai relevante: I.V.Stalin (Djugaşvili) (1879-1953), otrăvit de către discipolul său, Lavrentie Beria; Adolf Hitler (Schicklgruber) (1889-1945), care s-a sinucis. Şi poporul român a avut parte în secolul XX de trei dictatori: Carol I, Ion Antonescu şi Nicolae Ceauşescu. Ultimii doi au sfîrşit prin împuşcare, iar Carol a emigrat.

O trăsătură comună este dorinţa dictatorilor de a fi ridicaţi în slăvi şi de a li se demonstra loialitate din partea popoarelor supuse lor. O altă trăsătură comună este că doar un număr infim dintre ei au murit de moarte bună şi, cu toate acestea, dorinţa paranoică de a conduce de unul singur îi împinge către fapte dictatoriale, necugetate. Din lucrări de medicină am aflat că marea majoritate a dictatorilor au fost paranoici şi au suferit din cauza unor defecte fizicie sau psihice, motiv pentru care ei nu-şi iubeau semenii, nu aveau prieteni, erau susceptibili la orice. Dar nici pe ei nu-i iubea nimeni.

Unele dicţionare sau enciclopedii dau şi a treia semnificaţie a termenului dictator, aceea de „persoană cu o conduită autoritară, care vrea să-şi impună voinţa cu orice preţ”. Numele acestora nu sînt reţinute, însă nu înseamnă că ei nu există. Există mulţi şi se manifestă şi în familie, la serviciu etc. Manifestări dictatoriale se întîlnesc şi la copii, sînt convins că aţi văzut copii urlînd sau tăvălindu-se pe jos cu scopul de a obţine ce vor ei, de multe ori rîvnind la ceea ce nu au dreptul sau nu li se cuvine.

O. VINŢELER