Despre câteva adevăruri ale eticii de buzunar. Profanul şi sacrul

    Profanul şi sacrul, susţine Durkeim, nu se poate apropia decât dacă îşi păstrează natura lor proprie. Schema propusă de A. Comte, aceea a succesiunii mitologice, religie, metafizică şi ştiinţă, este una simplistă şi caducă. Pe frontispiciul spiritualităţii occidentale s-a impus, odată cu trecerea secolelor, problema intricaţiei dintre judecăţile de existenţă şi cele de valoare, deci nu numai înţelegere şi explicaţie, ci şi valorizare şi căutarea sensului. Cel mai mare istoric al filosofiei E. Brehier, sociologul de certă reputaţie ştiinţifică E. Durkheim împreună cu M. Weber, şi nu în ultimul rând gânditori români de marcă T. Vianu şi D. D. Roşca au încercat să desluşească aceste întrepătrunderi intime şi solidare.

    Profanul este lumea în care trăim şi ne afirmăm, pe când sacrul este un izvor inepuizabil, care creează, menţine şi reînnoieşte profanul. Faţă de acest sistem referenţial riturile reglementează raporturile dintre profan şi sacru, transmutând natura profanului în sacru după nevoile societăţii. În acest context ideatic, un tabu cum este incestul e o interdicţie nescrisă, dar necesară pentru igiena comunităţilor umane, pentru organizarea şi funcţionarea acestora în limite normale şi rezonabile. Instituirea moralităţii pleacă deopotrivă de la simţul comun şi de la bunul simţ. Tabuul împreună cu un cumul de cutume suplinesc prezenţa şi acţiunea normelor morale şi juridice.

    Tabuul reprezintă un fel de imperativ categoric negativ. Natura lui este interdicţia şi nicidecum prescrierea. Într-un fel el suplineşte absenţa legii civile, adică circumscrie ceea ce este permis şi ceea ce nu este. Îndeolaltă tabuurile şi cutumele legitimează fiinţarea în ansamblu faţă de viaţă şi destinele personale. În materie de moralitate şi morală măreţia trebuie înţeleasă ca posedare de putere de transmutaţie. Vinovăţia săvârşită rămâne vinovăţie.

    Încriminarea sub formele sale concrete (complicitate, delict, tentativă de omor şi, finalmente, crimă) ne arată că diferitele tipuri de vinovăţie ce se opun unei vieţi normale, vieţi familiare pentru marea majoritate a oamenilor. Ca atare, rezultă că o altă tendinţă inerentă vieţii personale şi colective este trecerea de la starea de culpabilitate la aceea de om normal şi capabil. În jurul acestor nuclee de organizare, funcţionarea şi perfecţionarea umană se constituie relieful valoric al oricărei morale.

    Ne cutremurăm de teamă din pricina pasivismului generalizat, care pare să fi frânt orice fărâmă de omenie şi demnitate umană. Chiar dacă înţelegem nu putem aproba starea de lehamite (acedie) ce a cuprins toate straturile şi nivelurile societăţii româneşti. Acum când primejdiile anihilării noastre ca şi identitate naţională, la mai bine de un secol de la marea unire, s-au înmulţit, trezirea, deşteptarea şi conştientizarea acestora reprezintă antidotul cel mai potrivit. Însă, dacă e nevoie de o asemenea ripostare, antidotul cel mai puternic îl constituie activismul, îndelunga cumpănire asupra alternativelor implicate de limbajul faptelor.

    ”Omul nu este izolat în natură, el nu este un caz particular decât pentru sine însuşi.”1  Reluând interogaţiile kantiene: Ce putem cunoaşte? Ce putem face? Ce ne este îngăduit să sperăm? accedem la necesitatea punerii problemei reurcării de la ontologie la etică, de la existenţa noastră în lume, căci viaţa nu a oprimat şi nu a fost creată în niciun laborator, la organizarea, funcţionarea şi perfecţionarea acestuia cu ceilalţi şi pentru ceilalţi. Gospodărirea şi rostuirea vieţii sunt două acte majore care nu pot fi înţelese dacă nu le întemeiem pe judecăţile de existenţă şi valoare.

    Deosebirea între real şi imaginar, dintre starea de veghe şi somn, dintre conservare şi reînnoire, parcurgerea etapelor vieţii denotă că plasticitatea e o dimensiune fundamentală a evoluţionismului sau transformismului. Ori, acesta este mai mult un fapt concret decât o teorie. Ne chestionăm care sunt limitările şi limitele între care putem cunoaşte întrucât natura este pretutindeni aceiaşi. Organismul fiinţei umane reprezintă prin genă şi genotip modul cel mai complex al formaţiilor de real. Prin corporeitate, aparţinem mediului, facem corp comun cu mediul în care trăim, adică nu suntem în mediu, ci suntem chiar acest mediu de viaţă relativ autonom, metabolismul ce se caracterizează prin homeostazie, procesul care perseverează în propria-i fiinţă.

    Viaţa este un proces incomplet şi precar. Ivită dintr-o tensiune în mediul anorganic, ea se reproduce şi se desfăşoară prin genom, etalându-se diferenţiat prin individ, persoană şi/sau personalitate. Ţeserea şi împletirea firelor vieţii, în fiecare organ în parte, totalizarea organizării şi funcţionarea acestora prin integritate corporală indică faptul că nivelul superior al vieţii umane este integritatea morală. Dacă entelehia aristotelică circumscrie finalitatea internă a organismului, instituită de bioritmi şi completitudinea complementarităţii acestora, integritatea morală vizează transcenderea transcendentalismului subiectiv şi apropierea cea mai intimă sau apropierea cea mai apropiată de transcendenţa divină.

    O raţiune necesară şi suficientă de a fi nu este nici instinctul de conservare, nici cel de supravieţuire, nici diversitatea şi multitudinea intereselor. Ele reprezintă cumulul necesităţilor elementare imposibil de a nu fi satisfăcute. Ele au fost luate pe rând ca factori dominanţi fără să se descopere «secretul» cifrului. Nici numai libidoul, nici numai economicul, adică nici un determinism unifactorial nu constituie soluţionarea registrului vast al aspiraţiilor şi idealurilor vieţii. De la valorile civilizatorii nu putem trece brusc la nivelul superior cel al valorilor morale. Satisfacerea cerinţelor vitale şi materiale ca pragul de jos al vieţii implică o treaptă intermediară între pragul de jos şi nivelul de sus, acela al calităţii vieţii, al onorării cerinţelor culturii generale şi a specializării competenţelor.

    Pe această treaptă intervine educaţia şi autoeducaţia. Educaţia prin cunoaşterea de sine şi de ceilalţi, prin conştiinţa de sine ca persoană şi cetăţean, prin participare, integrare şi angajare în viaţa comunitară. Autoeducaţia prin orientarea valorică a trecerii de la condiţia de agent, actor la aceea de subiect sau fiinţă morală, prin automodelare şi autoperfecţionare ca personalitate de excepţie, adică unică şi irepetabilă. Devenirea nu poate fi sistată sau oprită, transcendenţa divină reprezintă pragul superior. Pentru actul de creaţie se pune mereu întrebarea cum e posibil ceva nou? Într-o lume în care confuzia ţine loc de profunzime, lenea şi hazardul de îndrăzneală şi aventură, într-o asemenea lume, pe care o trăim în prezent, are loc o răsturnare a valorilor, semidoctismul şi cultura mass-media trec în prim plan. Într-o asemenea lume spiritul critic cedează, anonimatul, manipularea şi plafonarea devin indicii ale nihilismului şi degradării umane.

    Depăşirea crizei valorilor, generator de surpare a scalei şi ierarhiei prin răsturnarea şi nivelarea valorilor, ieşirea din criză prin depăşirea deconstructivismului, fapt ce a dus la un relativism axiologic extrem, depăşirea secularizării prin cernerea unei site care separă boabele de grâu de neghină, depăşirea dezvrăjirii naivităţii idilice prin atestarea lucidităţii; depăşirea desfatalizării, prin creşterea activismului prin actul de creaţie, care de cele mai multe ori, implică sacrificii, toate aceste procese de redresare a condiţiei umane sunt de neocolit.

    Apropierea de sacru solicită dobândirea purităţii şi eliminarea precarităţilor. Pe fortificarea acestui itinerar se compune moralitatea de sorginte laică cu cea de factură religioasă. Conlucrarea mai mult sau mai puţin fructuoasă dintre aceste două modalităţi de manifestare a moralităţii are o ţintă comună şi anume dizolvarea şi limpezirea «hybris-ului» amestecul necenzurat al pornirilor contradictorii, atât de ordin instinctual cât şi de ordin raţional. ”Nu există nimic în univers care să nu fie susceptibil de a forma o opoziţie bipartită”.2

     Acţiunea umană nu se poate judeca fără acte. La fel dreptul nu se poate afirma fără dreptate. În consecinţă procesul judecării în cazul faptelor umane poate avea loc fie ante – factum, varianta în care se manifestă prudenţa ca şi virtute morală şi în acest caz s-ar putea să rămânem la nivel de intenţie, fapt care a dat naştere formalismului etic Kantian. Procesul judecării operat in – factum,  ar fi cel mai potrivit, dar atunci am practica intuiţionismul bazat pe experienţa nemijlocită fără să dispunem de o distanţă justă necesară discernământului etic. În fine, există varianta când procesul judecării are loc după consecinţe, orientare proprie utilitarismului, în cazul căruia judecata etică operează post – factum fără să poată îndrepta ceva din mers.

    La fel certitudinea că dreptul nu poate acţiona fără dreptate, fără o valoare moral-politică, circumscrie caracterul secund, dar nu secundar al valorilor. Valori precum adevărul, libertatea, dreptatea au de cele mai multe ori un caracter absolut, dar prin unele ipostaze şi valenţe pot îmbrăca şi un caracter relativ. Putem aserta că valorile morale se apropie cel mai mult de valorile ce definesc transcendenţa divină.

    Sfinţenia ca stil de conduită este o virtute morală, dar ca prag superior este o valoare. Ei i se subordonează tipologia vinovăţiilor şi păcatelor. R. Callois sesizează pe bună dreptate că ”Organismul nu are nevoie de substanţa din care e făcut, ci de aceea care-i lipseşte.”3  Procurarea şi ingerarea hrănii ajută la homeostazia acestuia. Desfăşurarea funcţiilor fiziologice şi biologice este o primă condiţie necesară a conservării şi supravieţuirii sănătăţii fizice şi morale. Normalitatea este stopată de către boli, de către patologie, de prezenţa a ceea ce acelaşi E. Durkheim numea »anomii» decelabile şi în cazul fiinţelor vii şi în societate.

    Ceea ce se află poate să stea, să ocupe o poziţie (bolovan, plantă, animal), dar de regulă e în stare, adică prins în procesul devenirii. Existenţa cu temei ontologic este de neocolit. Structura ei este contradictorie, pasivă şi activă, iraţională şi raţională, marcată de prezenţa şi acţiunea legilor şi a neregularităţilor, a câmpurilor de aşezare şi reaşezare în cuprinsul domeniilor şi activităţilor umane etc. Din rândul acestor activităţi distingem, în acest context ideatic, gospodărirea şi rostuirea. Gospodărirea vizează economicul sub toate faţetele sale multiple. Rostuirea nu poate avea loc fără ierarhizarea valorilor şi căutarea de răspuns la problema sensului vieţii, problemă ghidată de cuplul etic fundamental – bine şi rău.

    Recunoaştem probabilul, recunoaştem statisticul, mai ales recunoaştem regnul inepuizabil al posibilităţilor, dar raportarea la sensul vieţii şi la transcendenţa divină, altfel zis sacrul sunt puncte de sprijin de nedezminţit, de neclătinat, de nesubminat. Orizontul de aşteptare creşte pe solul acestora. Eficacitatea economică ajută la creşterea realităţii vieţii, tehnologiile din ce în ce mai sofisticate asigură la stăpânirea fenomenelor şi proceselor existenţei, dar cheia de boltă a orizontului aşteptării o reprezintă descifrarea sensului vieţii şi a poziţionării noastre între profan şi sacru.

    R. Callois subliniază ”Sunt sacre fiinţa, lucrul sau ideea de care omul face să atârne întreaga conduită”4 , sacrul e acela care instituie respect, teamă şi încredere. Profanul ne îngăduie să căutăm justa cale de mijloc de la Stagirit încoace, să acţionăm deopotrivă din pricina motivelor fricii şi înţelepciunii, să pendulăm în viaţă între pragul de jos şi pragul de sus sau invers, să ne dezicem pe rând de ceea ce Sf. Pavel numea «libido sentiendi, libido sciendi, libido dominandi», dar astfel e imposibil să evităm uzura, pierderea, să devenim o fiinţă imobilă.

    Sacrul are alte însemne calitative: el este izvorul vieţii şi al energiilor subtile, opunându-se istovirii şi morţii; curgerii şi revărsării la nesfârşit fără rost şi fără capăt. Bănuim, întrezărim, cel mult putem presupune, dar nu suntem în măsură după propriile noastre însuşiri şi capacităţi să dispunem de certitudini legate de această instanţă superioară care este sacrul.

    Prof. univ. dr. emerit Teodor VIDAM

     1. R. Callois, Mitul şi omul, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, pag. 52

     2. R. Callois, Omul şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, 1997, p. 47