Dat, dicat, dedicat. Teofil Răchiţeanu: EFULGURAŢII*

Încă de la primele versuri ale domnului Teofil Răchiţeanu mi-am dat seama că în Munţii Apusului ninge în permanenţă. Iarna, cu fulgi cât toate gândurile lumii iar vara cu stele aflate în nemărginirea închipuirii. Şi tot de la primele versuri am realizat că , fără îndoială, Poetul a dat viersului linia savantă şi minuţioasă a clasicismului. Ecourile nu-mi par nici din Eminescu, nici din Coşbuc, nici din Bacovia, nici din Goga, nici din Blaga… Ci e melodia adâncă şi veşnică a gândirii unui popor, care are în genă iubirea de cer şi pământ, iarbă şi vânt, munte şi genuni, sfârşit şi nesfârşit. Tocmai din acest considerent mă miră remarca de pe coperta cărţii: (ultimele catrene)! Stelele de pe cer şi fulgii de nea nu se vor fi sfârşit niciodată, aşa că altul şi altul va prelua şirul întrebărilor, frământărilor şi constatărilor de azi. Asta, pentru că şi domnul Răchiţeanu o spune : « Gânduri mă sfîşie, iubesc, pătimesc,/ Dumnezeu în mine tot moare şi-nvie,/ Sper şi disper şi aştept… nu ştiu ce…/ Şi o mie de mii de-ntrebări mă sfîşie »**

Cărticica de faţă începe cu numerotarea în continuare a Efulguraţiilor trecute (L). Şi : « Există o oră cînd toţi greierii dorm,/ Iar tăcerea adîncă e ca de piatră./ Atunce în mine, ca dintr-un cavou,/ Sfinxul Pustiei se aude cum latră… »*** Iar nemurirea noastră şi a lumii o dau Poeţii : « E iarăşi toamnă-n Clujul meu bătrân,/ În tot şi-n toate ea-i din nou stăpână,/ Ca în poemul lui Bădescu e,/ Pe care-l – cine oare ? – -n mine-ngînă »**** Numai că existenţa e mai complicată decât vrerea poeţilor, aşa că proiecţia imaginarului desparte apele : «Dumnezeu de-a dreapta mea/ Stă, iar Moartea de-a stîngă/ Unul pe altul se-mbie:/ Îl iei tu ori mi-l laşi mie ?… »

Domnul Teofil Răchiţeanu îşi surprinde strigătul lăuntric în faţa necuprinsului. În nenumărate efulguraţii. Una mai frumoasă decât cealaltă : « Ci, Doamne, dacă mai mare/ Eşti ca Moartea şi mai tare,/ Milă-Ţi fă şi spune-ne:/Moartea Morţii unde e ?… »

Cântece de viaţă şi de moarte. Care dau strălucire de adamant catrenelor domnului Răchiţeanu, bard ce a căutat, de acolo, din Munţii Apusului sensurile existenţei. Şi a împletit din cuvinte frumoase culcuş trainic pentru veşnicia cântului.

Ci lumea o poveste-i fără sfîrşit, pe care

O Dumnezeu în Cartea-I cea Mare scrijeleşte

A căreia-nţelesuri neînţelese numa

La ceasul ei de taină doar Moartea le citeşte******

***

Restul e şi va fi şi-n alte efulguraţii.

Radu VIDA

*Teofil Răchiţeanu – Efulguraţii, Editura Scriptor, 2018

**O mie de mii de-ntrebări mă sfîşie… p.7

***Există o oră cînd toţi greierii dorm p.13

****Ca în poemul lui Bădescu e… p.58

*****Ci lumea o poveste-i p.131