Dat, dicat, dedicat. ELEGIILE ŞI LITANIILE LUI TEOFIL RĂCHIŢEANU*

Noul volum al pusnicului din Munţii Apusului – Cu rouă de Răchiţele – readuce atmosfera primară, elementară din marile poezii ale reducerii la esenţe: viaţa şi moartea.

Bolnave casele se nălucesc pe deal

Înnămolite-s apele-n fîntîne.

În aşteptarea fiilor pierduţi,

Mai ard în prag măicuţele bătrîne.

(Elegia a patra – p.13)

Elegiile (de iz grecesc) şi litaniile (de sorginte latină) aduc laolaltă sentimente melancolice, de jelanie, cît şi rugăciuni de invocaţie, trăindu-şi, fiecare, statutul nocturn, în cotloane silenţioase ale trupului pieritor. „Pe-aici străbunii mei cu-amar trăiră/ Şi doruri-gînduri arseră-şi şi patimi/ Şi-ndurerate maici îşi prunci jeliră/ Şi rîuri-rîuri îşi vărsară lacrimi!” (p.33)

În unghiuri de lumină şi umbră perfect dozate, faptele poetice se transformă în fapte de viaţă. Sau de moarte, mai bine zis. Iar plăsmuirea capătă valenţele certitudinii. „Vine o vreme cînd pămîntul te cere,/ Cînd soarele nu mai vrea să te vadă,/ Şi ţi se sufletul adînc sfîşiere/ Şi, obosit, trupul se roagă să cadă/ Cînd nici poemul nu mai vrea să se nască/ Şi gîndul nu mai încape-n cuvînt/ Şi mi se întunerică toate/ Şi nu mai şti, Doamne, de mai eşti, de mai sînt…” (p.136). Cu disperarea gestului devenit inutil, poetul prevesteşte eternitatea… veşniciei: „Şi veşnicia e amară/ Şi-n ea, ca-ntr-o străină ţară,/ De vremi deasupra şi de soare,/ Îşi Dumnezeu cerşeşte moarte/ Şi nime-nime nu-L aude, /Căci Lumea nu mai e. Şi nu-i/ Decît biet sufletu-mi pe-acolo – / O umbră umbrei umbrei Lui…” (p.168)

Parfumul morţii de Răchiţele, cu înrourarea ei aparte, e unul de cuprindere universală şi cine e indispus oarecum din pricina atmosferei mortuare, trebuie să se împace cu sine şi cu ceilalţi. Pentru că moartea e totală, din moment ce însuşi Dumnul şi-a asigurat-o. Vibraţia e din prăfuite cronici şi hrisoave, iar vrerea frîntă, totuşi, de măreţia existenţei:

Toţi în cer şi pe pămînt

Au murit şi nu mai sînt

Şi-am rămas pe-aici doar eu

De pustiul lumii greu,

Să mă clatin, să mă frîng

Şi pe Dumnezeu să-L plîng.

Cu Moartea să cînt numá –

Adainá, dainá, dainá”…

Să mă clatin, să mă frîng (p.208)

Editura TipoMoldova nu s-a străduit să aducă prestaţia grafică la temperatura înaltă a elegiilor şi litaniilor din interiorul volumului. Şi tirajul e zgîrcit, iar preţul neruşinat. Drept pentru care să cadenţăm în rit latin, cu imprecaţii greceşti viersul: „Clopotul satului în turnul bătrîn/ De funia lui petrecută prin toate,/ S-a spînzurat azi ultimul său clopotar/ Şi pe pămînt şi-n cer e tîrziu foarte…”. (p.50) Sau, mai bine: ”Moarte cînd mă vei lua,/ Să nu vii primăvara,/ Pe frunzişul codrului,/ Pe cîntatul cucului, Să vii toamna, cînd pe-aici/ Se fac zilele mai mici,/ Cînd lumina rugineşte/ Şi frunza-n codru păleşte,/ Să vii cu un plîns de soare,/ Ca un dor, ca o paloare,/ Ca o pală de vînt sfînt,/ Ca un glas de „corn de-argint”,/ Să fie-n tîrziu de seară/ Şi totul un vis să pară…” (p.197)

Radu VIDA

________

* Teofil Răchiţeanu, Cu rouă de Răchiţele, Opera omnia, Poezie contemporană, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2014