Dat, dicat, dedicat

Marcel Mureșanu: TIMP

Atunci când fractaliile timpului se pun cap la cap, opera devine un tot, chiar dacă selecţia riguroasă şi amprenta maturităţii şlefuiesc – adamante – cuvântul scris.

Dl Marcel Mureşeanu adună, într-o spectaculoasă antologie de autor (două volume a câte 912, respectiv 795 de pagini) poeme scrise între anii 1969-2006 şi 2007-2016. Două volume monumentale, pe care editura Scriptor şi-a pus întreaga ştiinţă a unui tipar bine temperat, generos în editare, scrupulos în aerisirea paginilor şi sobru în tentativa grafică.

Evident că lectura unei opere de asemenea dimensiuni cere dispoziţie şi chemare. Ceasuri de taină. Vremea când fiinţa se cere în adâncimea de dincolo de introspecţie. Când celula tânjeşte. Iar necuprinsul cheamă. Lecturând, desigur, pe sărite, doar pentru a consemna fugitiv, în încorsetările spaţiale ale cronicii de carte, oricine rămâne intrigat de sinteza a sute şi sute de poezii puse sub un numitor comun: Timp.

Poeziile domnului Marcel Mureşeanu (cele citite sau doar intuite) nu sunt nici rotire, nici treceri, nici petreceri. Totul pare să se subordoneze ştampilei inconfundabile a măsurii a tot şi toate prin cuvânt. În veşnicia timpului, nici că mai contează că eşti dincolo sau dincoace de Styx, ci, cu siguranţă, timpul nostru, al muritorilor este în competiţie cu timpul etern al divinităţii. Iar această nemărginire este marcată de viers. De puterea extraordinară a cuvântului, croşetat când pe faţă, când pe dos, înfruntând Timpul:

„Las totul poeziei,

celei care,

credincioasă fiindu-mi,

nu va muri

odată cu mine!”

• se spune la sfârşitul volumului I. Pentru ca – arc peste timp – ultima copertă a volumului II să găzduiască:

„Trăiesc pe banchiza albă

a mării netopite încă

sunt ursul

închis în paranteza ce se cască

între luna din ochiul

gheţarului veşnic…

Începutul lunii se vede de-aici

mai bine decât de oriunde!”

Cum zice poetul în dedicaţie: „… acest Timp îngăduitor care să-i fie şi lui (cititorului n.n.) de folos spre fiinţă!”.

Din această perspectivă a timpului rotat, nemişcat şi, totuşi imaginat ca o permanentă curgere între fiinţă şi nefiinţă, cuvântul Poeziei primeşte conotaţiile eternului efemer. Numai aşa, clipa se opreşte în noi şi înafara noastră, stă şi admiră secolii din calendar. Să nu cumva să credeţi că, în acest caz, Poetul devine cronocrator şi stăpâneşte timpul. Nu! El doar este umilul supus al Majestăţii Sale, ce ordonează glăsuire spre alte şi alte generaţii, care la rândul ei… Doar cuvântul Lui este menit să transcendă dincolo şi dincoace, să facă între om şi divin reverenţă nemărginitului.

Încorsetat în cuvânt.

Recompunând din crâmpeie de viaţă necuprinsul timpului, clipa seduce şi… se duce spre idiopatiauniversală, de la general la particular:

„Vino la mine, dragul meu, / că neamurile noastre au dărâmat casa /şi stau pe unde mă prinde seara,/ tot cu durerile cele grele prin spate./ Lada aceea în care-mi ţineam câte-o haină/ am găsit-o într-o dimineaţă deschisă/ şi cred că numai mătuşă-ta/ a făcut treaba asta./ Dacă ai de gând să soseşti,/ drept la mine să vii,/ pe la vara ta să nu intri./ ai grijă să te-mbraci cumsecade/ şi banii să mi-i dai la vedere,/ ca să afle toţi. Numi pe tine te am/ şi-i destul de mult de când…/ Şi să mai ştii că alte griji prea mari n-am / cam deodată.” (Vis de bătrână – p. 47, vol. I)

Sau:

„Zăngănit de arme!/ Dar la ce-i folosesc cuiva cuvintele astea/ dacă el n-a auzit acest zăngănit?/ Ninge! Dar la ce-i foloseşte cuiva vorba asta/ dacă el n-a simţit zăpezi?/ Amar ca pelinul!/ Dar la ce-i foloseşte cuiva mirarea asta/ când gura lui nu l-a atins?/ Aşa vor ajunge toate, peste un timp,/ unii de la alţii ne vom îndepărta/ numai durerea din ochi/ şi semnele mâinilor le vom mai înţelege,/ un ţărm lung se va încolăci/ peste mijlocul nostru/ ca peste o baltă stătută şi moartă”. (Picnic – p.237. vol.II)

Repet: am parcurs această naiadă încet, foarte încet. Să-i simt frumuseţea. Dar pentru a descoperi bune şi rele, deopotrivă, e nevoie de… timp.

Ceea ce Vă doresc şi domniilor voastre!

Radu VIDA