Comentarii la o lucrare ştiinţifică de referinţă pentru istoriografia dedicată Transilvaniei

Aşa după cum am anunţat (v. Făclia de Cluj de marţi, 5 iulie 2016), la mijlocul săptămînii în curs a fost lansat, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, cel de-al doilea volum, părţile I-III, al unei lucrări ştiinţifice de referinţă pentru istoriografia dedicată Transilvaniei. Este vorba despre Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750. Tabele statistice, avîndu-i drept autori pe Ladislau Gyemant, Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan (Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2016. O lucrare de o anvergură fără precedent, care face lumină cu privire la conscripţia contribuabililor din Transilvania, realizată în anul 1750, din dispoziţia Curţii de la Viena, cu scopul reaşezării sistemului fiscal pe baze moderne. Avem în faţă cea mai completă înregistrare statistică a realităţilor demografice, economice, sociale şi administrativ-fiscale transilvănene din secolul al XVIII-lea. Valoarea şi autenticitatea datelor pe care le furnizează este confirmată de faptul că ele au devenit temeiul sistemului fiscal al principatului pînă la Revoluţia din 1848. Avînd în vedere acuitatea analizei şi pertinenţa abordărilor, publicăm, în cele ce urmează, comentariile făcute asupra lucrării de Prof. univ. dr. Andrei Marga, în contextul lansării lucrării amintite de la Muzeul de Artă. (M. BOCU)

Istoria propriu-zisă. O scriere monumentală (I)

Andrei Marga

Sînt multe argumente pentru a spune că istoria are mereu importanţă mai mare în societate decît alte discipline. Ea este de fapt coloana vertebrală a conştiinţei civice. Scrisul istoric, conştiinţa de sine şi cultura civică sînt lăuntric legate.

Cum se scrie, însă, istoria acum? Ce feluri de scriere a istoriei găsim pe standuri? Le-am caracterizat recent (în Andrei Marga, Scrierea istoriei, în „Tribuna”, nr. 332/2016 Cluj-Napoca, 2016), încît rezum, pentru început, cîteva observaţii.

Cum se ştie, în perioada postbelică, în România a fost dominantă o vreme „scrierea explicit ideologică a istoriei”. Începînd cu 1964, viziunea internaţionalistă a stîngii de atunci a cedat preponderenţa unei viziuni mai înfiptă în solul vieţii, patriotică. Dar ambele, şi „scrierea explicit ideologică” şi „scrierea patriotică a istoriei”, au operat reconstituiri ale faptelor prin prisma clasei sociale, respectiv a naţiunii biruitoare. Au existat, însă, chiar în aceste condiţii, profilări profesionale remarcabile. Mulţi istorici au dat, prin săpături arheologice extinse sau exploatînd arhivele nedesţelenite, scrieri rezistente în timp. Nu se va putea reconstitui în viitor istoria României fără scrierile lui Dan Berindei, Alexandru Zub, Constantin Giurescu şi, desigur, mulţi alţii.

Prima observaţie ce se poate face cu privire la scrierea actuală a istoriei este că arheologii sapă prea puţin, iar istoricii nu stau destul în arhive. Se poate constata uşor pe scrierile însele paupera asigurare documentară şi interpretarea necontrolată de fapte istorice. Şi unii şi alţii dau mai curînd monografieri parţiale şi interpretări valabile local decît reconstituiri neîndoielnice de evenimente, biografii, epoci. Spus mai direct, se face multă „istorie provincială” – provincială nu pentru că se ocupă de o parte a Europei sau de provincia unei ţări, ci datorită concepţiei lacunare despre istorie, ca realitate şi ca ştiinţă, şi prea slabei frecventări a arhivelor. Bunăoară, David Prodan a preferat să părăsească învăţămîntul superior pentru a putea epuiza arhivele formării naţiunii române. Cărţile sale înfruntă cu succes, ca urmare, timpul. Se mai poate adăuga, că alţi istorici, precum Stefan Pascu, s-au lansat în consideraţii largi, care i-au dus la o istorie ce ţinea de angajamentul lor civic şi politic, aşa cum l-au înţeles la timpul lor, dar au stat în arhive. Ei au reprezentat o istorie patriotică, poate cu asincronii de metodologie, dar reconstituirile lor nu pot fi ocolite. Dacă facem comparaţiile de rigoare, putem spune că din ceea ce au realizat aceştia a rămas la generaţiile actuale doar un patos obosit şi mercantil.

Neexplorîndu-se arhivele şi lipsind concepţia riguroasă asupra societăţii istoria se scrie în feluri chestionabile. Se scrie multă „istorie liricoidă”, asumîndu-se fapte cunoscute într-o litanie cu accente mai mult fals poetice decît ştiinţifice. Nu se descoperă ceva în arhive, ci se caută detalii a căror etalare într-un peisaj cu puţine noutăţi pare contribuţie. Nu se atinge rigoarea profesională, dar se caută aplauzele diferiţilor propagandişti. Un romancier reprezentativ era intrigat deunăzi că un istoric a spus, nu de mult, cu seninătate, confundînd vizibil planurile, că Eminescu ar fi mai bun medievist decît Nicolae Iorga. Acel istoric credea, vizibil oportunist, că astfel îi face un serviciu celui mai mare poet din cultura română!

Unii istorici, pentru a fi în pas cu relativismul în vogă, îmbrăţişează „istoria comercială”. Cu siguranţă, a venit timpul ca aceasta să fie dezvoltată şi la noi. Ea este pe standuri în orice ţară. Nu se poate însă epuiza niciodată baza factuală de către istoria comercială. Aceasta rămîne de fapt o scriere a istoriei la interferenţa dintre istorie factuală, entertainment şi literatură.

Alţi istorici, dar mai ales neistoricii care intervin fără pregătire suficientă în discuţie, nu agreează scrierea liricoidă, dar nu ajung decît la o „istorie controlată de corectitudinea politică (political correctness)”. Mai cu seamă deceniilor postbelice le este aplicată o asemenea scriere. Numai că istoria, cîtă vreme este credincioasă sieşi, nu poate reda realitatea în cămaşa unei ideologii, oricare ar fi aceasta. În pofida intenţiilor afişate, istoria devenită parte a promovării „corectitudinii politice (political correctness)” se încadrează în „istoria propagandistică” dintotdeauna. Acum la aceasta se apelează abundent, sub lustrul unui limbaj neostructuralist şi sub iluzia că ar fi ceva nou.

O democraţie ce se ia în serios are nevoie de altă scriere a istoriei – alta decît cea „liricoidă”, decît cea „comercială” sau decît cea „propagandistică”. Este vorba de istorie factuală cu competentă încadrare conceptuală, o istorie ce captează faptele confirmate de săpături arheologice şi arhive şi face să se explice şi să se înţeleagă ceea ce se descrie – într-un cuvînt, de „istorie propriu-zisă”.

Ştim prea bine că lumea în care trăim schimbă felurile de scriere a istoriei. De aceea, spre exemplu, un om cu rigoarea profesiei de istoric, precum Harald Zimmermann (Siebenbürgen und seine Hospites Theutonici, Böhlau Verlag, Köln, Weimar, Wien, 1996, pp.1-22), sublinia nevoia urcării de la istoria cantităţilor, ce domină tradiţia scrisului istoric, la „istoria calitativă”. Sub acest termen, peste care se trece prea grăbit, este vorba de istoria realizărilor exemplare în materie de instituţii, descoperiri şi creaţii, nivel de viaţă, deschidere spre lume.

După părerea mea, apelul acestui cunoscător profund al istoriei de la Carpaţi se cuvine complementat cu apelul la intrarea în istoria factuală a comunităţilor, prin recurs la surse certe. O asemenea istorie factuală a comunităţilor din Transilvania ne-o oferă astăzi, într-o scriere monumentală, Ladislau Gyemant şi echipa care l-a secondat – Remus Câmpeanu, Anton Dörner, Florin Mureşan şi Amalia Gyemant (pentru indici şi ilustrare) – cu lucrarea Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750 (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009-2016). Ne aflăm, în acest moment, după publicarea, în 2009, a primului volum din lucrare, în două părţi, însumînd 2550 de pagini, şi în 2016 a încă unui volum, în trei părţi, însumînd 2462 de pagini. Ne putem deja da seama de anvergura neobişnuită (5012 pagini pînă acum) a lucrării – una dintre cele mai vaste publicate vreodată în istoriografia de la noi – chiar dacă al treilea volum, care-şi propune să examineze procesul deciderii, realizării şi valorificării conscripţiei, este în faza pregătirii.

După cum se ştie, prin conscripţia din 1750 se voia stabilirea populaţiei contribuabile din Transilvania. Din conscripţie a rezultat atunci o sinteză şi analize individualizate pe 2117 de localităţi contribuabile, în latină, depuse în arhive. Au rezultat şi lucrări ulterioare de evaluare a atuurilor şi dezavantajelor localităţilor. Lucrarea realizată de Ladislau Gyemant redă, în traducere, materialele conscripţiei şi, în Tabelul principal, pe 24 de rubrici, ţintele şi datele sintetice ale conscripţiei.

Corpusul arhivistic al conscripţiei, în original, a fost prezervat în Arhivele Naţionale ale Ungariei. Autorii Conscripţiei fiscale a Transilvaniei din anul 1750 au adăugat, la acest corpus, documente aflate în arhive personale de la Bistriţa şi o lucrare descoperită pentru Nocrich. Scopul mărturisit al lui Ladislau Gyemant a fost cuprinzător: a) editarea materialelor conscripţiei, pe baza cărora austriecii au luat deciziile fiscale, şi mai mult decît fiscale, un secol, pînă la revoluţia din 1848; b) redarea materialului statistic al conscripţiei rezultate din instrucţiunile imperiale; c) interpretarea datelor din perspectiva pregătirii iniţiativelor reformatoare pentru modernizare asumate începînd cu Maria Tereza. Într-un întins Studiu introductiv, Ladislau Gyemant îşi propune să stabilească emergenţa conscripţiei şi să facă cunoscute rezultatele ei, pentru ca, în volumul final, să ofere celor interesaţi de istoria de la Carpaţi „liniile definitorii esenţiale ale imaginii societăţii contribuabile din Transilvania la mijlocul secolului al XVIII-lea, într-un moment decisiv pentru demararea programului reformator menit a aduce modernizarea dorită şi imperios necesară a structurilor sale” (I, p.IX).

Nu stăruim asupra muncii – vreme de şaptesprezece ani – de elaborare a lucrării – de la consultarea arhivelor naţionale ungare la microfilmare şi developare, apoi traducere, întocmirea de hărţi lămuritoare pînă la nivelul situaţiei fiecărei localităţi conscrise, la editare, la interpretarea datelor şi elaborarea lucrării. Numai o muncă enormă, pornită din conştiinţa nevoii de opere istorice majore şi din tenacitate extraordinară, putea duce la capăt o întreprindere de asemenea anvergură. Foarte probabil, cu lucrarea lui Ladislau Gyemant ne aflăm în faţa principalei opere de istorie a Transilvaniei din cultura română de la Suplex-ul lui David Prodan şi Voievodatul Transilvaniei al lui Ştefan Pascu încoace. O recomandă documentaţia exhaustivă, analiza cu instrumente obţinute din istorie, economie, sociologie, filosofie socială, precizia formulărilor, calitatea eminentă a argumentării, etica cercetării. Este o operă creată nu pentru nevoi propagandistice de moment sau din interese comerciale, ci pentru a elucida chestiunile cele mai profunde ale istoriei societăţii şi a înfrunta timpul.

Conscripţia fiscală dispusă de autorităţile imperiale în Transilvania – aşa cum atestă convingător scrierea lui Ladislau Gyemant – a fost nu numai temeinic gîndită, riguros organizată şi condusă cu pricepere, dar a şi privit o gamă largă de indicatori, conform unei bune cunoaşteri a ceea ce înseamnă modernitatea economică. Ea nu oferă textual – cum ne atrage atenţia autorul – imaginea completă a societăţii, căci conscripţia a rămas, chiar pe timpul reformismului din secolul luminilor, în interiorul regimului de Stări, cu inerentele lui privilegii şi scutiri de impozite (I, p.LXXI). Dar, în aceste limite, autenticitatea şi integritatea datelor formau preocuparea dominantă. Instrucţiunile imperiale obligau conscriptorii ca „în spaţiul lăsat liber în fruntea tabelului să includă descrierea oraşului, tîrgului, satului, locului conscris, şi anume dacă oraşul, tîrgul, satul sau locul respectiv se află într-un teritoriu sau ţinut fertile şi potrivit pentru comerţ; din ce surse şi în ce fel se întreţin locuitorii săi şi unde obişnuiesc să-şi vîndă produsele; dacă locul respectiv are două sau trei părţi de hotar; cu cîte animale de jug se ară; dacă se practică gunoirea pămîntului şi la cîţi ani o dată; cumulul de semănătură de toamnă şi de primăvară cîte clăi sau cruci dă într-un an de fertilitate medie, iar claia cîte măsuri de grăunţe; de asemenea (dacă există vii) urna de must de calitate medie pe care o produc, la ce preţ mediu poate fi vîndută; dacă există păduri şi păşuni suficiente sau chiar din belşug, Despre cele menţionate să fie interogaţi juzii şi bătrînii locului care urmează a fi descris, după ce au depus sau nu în prealabil jurămînt, în calitate de conscriptori” (I, LXXXIV).

Conscripţia din 1750 vorbeşte astfel mai mult decît despre fiscalitate şi nu doar în termenii acesteia. Tabelele conscripţiei cuprindeau date privind populaţia contribuabilă, distribuţia ei pe ocupaţii, habitatul, capacităţile de producţie agricole, viticole şi fîneţe, efectivele de animale, veniturile impozabile din legumicultură, pomicultură, morărit, berărit, fierberea rachiului şi închirierea caselor, veniturile şi datoriile publice, contribuţii şi restanţe fiscale, posesorii străini şi lucrătorii pămîntului altora, valorile medii pe familie şi valori numeroase pe comunităţi locale. Volumul Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750 oferă tabele edificatoare în multiple privinţe, iar Studiul introductiv al lui Ladislau Gyemant aduce interpretări exacte ale datelor privind societatea transilvană de atunci.

continuare în numărul următor al ziarului