COMENTARII DESPRE „ŢARA LUI URMUZ”

Dumitru Radu Popescu:

Pe Constantin Zărnescu îl cunosc ca prozator şi monograf, eseist şi dramaturg. A scris romane, a scris o piesă extraordinară, Regina Iocasta, care nu se mai joacă, deşi teatrul românesc este în floare; dar teatrul românesc este atît de înflorit încît, despre dramaturgia dintre cele două războaie, anul trecut, în 44 de teatre de stat, s-au jucat doar două piese! Regina Iocasta s-a jucat la Tîrgu-Mureş cu un succes formidabil acum 25 de ani. Dar de ce am pomenit această piesă de teatru, înainte de toate? Fiindcă eu cred în dramaturgii ieşiţi din poeţi şi prozatori. Pe această linie, susţin că marele prozator Camil Petrescu este foarte bun, dar nu e atît de bun ca în piesa sa Danton. Şi Marin Sorescu este formidabil, n-aş spune poetul şi dramaturgul, dar Iona este o capodoperă a teatrului universal. De asemenea, şi Teodor Mazilu ca prozator e foarte bun, dar ca dramaturg este cu totul excepţional. Am făcut această digresiune ca să revin tot la C. Zărnescu, avînd convingerea că el mai are multe de spus. Romanul Ţara lui Urmuz, noua sa carte, are o mare valoare.

Constantin Zărnescu mai are de făcut două lucruri, o analiză a capodoperei lui Rebreanu, Proştii; e cel mai teribil moment al teatrului absurdului românesc. Subiectul este cunoscut, proştii aşteaptă într-o gară să vină trenul fericirii; şi vine, şi pleacă, şi ei, care sînt la temelia lumii, rămîn acolo. Rebreanu este formidabil. Aş vrea ca acest teatru al absurdului din schiţa lui Rebreanu să îl analizeze Constantin Zărnescu. Pentru că Zărnescu se îmbolnăveşte de subiectele despre care scrie. El este bolnav de Brâncuşi, bolnav pînă la nebunie, îi adună toate cuvintele, aforismele, zicerile. Mulţi care scriu despre Brâncuşi nu cred că l-au văzut vreodată în viaţă şi nici opera lui, din Paris. De asemenea, i-aş dori lui Zărnescu să scrie o carte despre întemeietorul teatrului absurdului care, după mine, este cine altul decît Tudor Arghezi. Luaţi piesele Seringa şi altele, care sînt înregistrate la radio, dar n-au fost tipărite, şi o să găsiţi acolo elemente extraordinare ale teatrului absurdului românesc.

Pe Constantin Zărnescu l-am debutat, l-am descoperit, cînd eu eram preşedintele filialei Cluj-Transilvania a Uniunii Scriitorilor din România. Acum, am în mînă această carte: ŢARA LUI URMUZ, care cred că va fi romanul anului 2014!…

Constantin Zărnescu:

… După cum ne învaţă Urmuz, Dumnezeu nu ne poate ajuta, decît „dîndu-ne, mereu, suferinţă!… Astfel, devenim creditorii Lui!” Am parcurs şi eu 45 de ani de literatură numai datorită unui om strălucitor, academicianul Dumitru Radu Popescu. Cum am terminat facultatea am intrat la revista „Tribuna“, publicaţie săptămînală din Transilvania. Datorită surzeniei m-am dat deoparte şi m-am refugiat în Brîncuşi, am fugit în vechii greci, în Urmuz şi Dracula-Ţepeş. Dar întrucît Urmuz se desfăşoară prin actori, este învăţat pe de rost de Grigore Mărculescu, de actorul-autor al „OMULUI CU MÎRŢOAGA”, George Ciprian, spus pe scenă; Urmuz nu este un scriitor al cuvintelor tipărite decît din 1922, cînd îl publică Arghezi. Din 1908, cînd el citea către surorile sale şi către prieteni la cafenelele Capşa, la Carul cu bere, la cele mai celebre cafenele. Dar Ion Petru Culianu are o scrisoare în care arată că Tristan Tzara, copilul, fugea de la ore şi asculta Cică nişte cronicari. Este absolut uluitor. Avangarda româno- franceză coincide, prin Urmuz, cu sculptura lui Constantin Brâncuşi, cu Sărutul din 1907. În 1907 începe „romanul” Pîlnia şi Stamate, cea mai cunoscută şi tradusă publicaţie literară a lui Urmuz din cauză că a fost interpretată psihanalitic. Cînd tata Stamate, savantul diletant şi puţin israelit, se culcă cu Pîlnia, se bagă pe sub cearceaf, învaţă şi fiul său Bufti să se învîrtă în jurul Pîlniei, comiţînd un incest; şi în timp ce Bufti se culcă cu Pîlnia, constată că aceasta se tot micşorează şi el dispare de tot în infinitul mic. Saşa Pană, pe care l-am introdus ca personaj în carte, are o stampă în care pictează camera lui Stamate, plină de corbi, vulturi; şi unde în margine se află biblioteca, împreună cu nişte cearceafuri umede ca să mai scape cărţile de uscăciunea tipografică şi de păcatele şi nereuşitele autorilor. Toată această nebunie a limbajului începe în România anului 1907. Avem şi scriitori francezi şi italieni care s-au jucat cu limbajul. Un critic are, spre exemplu, o expresie, în care spunea: „La Urmuz arta scrisă nu mai copiază natura; literarul nu se mai uneşte cu literalul; literalul este şi viaţa şi realitatea la picioarele literei“. Acest fel de a vedea lucrurile se termină în 1965, cînd scrie Eugen Ionescu. De la metafizica literelor, se ajunge la absurd, care este alt etaj al romanului Ţara lui Urmuz. La sfatul domnului D. R. Popescu, după ce am primit refuzuri (pe internet), că şase edituri din Bucureşti nu vor Ţara lui Urmuz, m-am adresat domnului Firan şi „Scrisului Românesc“ şi iată că această carte a apărut, aşa încît am o bucurie şi fericire extraordinare. Urmuz este un caz ieşit din comun, nici astăzi nu este un autor asimilat şi depăşit.

(Texte critice, de la lansarea romanului, la Muzeul Naţional al Olteniei, 30 ianuarie 2015)