Centenar 100. ”Nu vă pot spune cât de fericit aş fi, să pot face ceva la noi în ţară” !

Constantin Brâncuşi ( un român ”în plovăr”, cu mânecile suflecate…dar şi cu..”mânurile” încrucişate ! ). Acestea sunt cuvintele cu care îşi comunica starea afectivă Miliţei Pătraşcu, Brâncuşi, atunci, când, a întâmpinat-o pe Aretia Tatarescu, preşedinta Ligii Naţională a Femeilor Gorjene, în iarna anului 1934, care îl ruga să gândească un monument închinat eroilor întregirii României moderne.
A fost sansa unică de-a apela la românul de la Paris, care tocmai se întronase ca părinte al sculpturii moderne ! Întradevăr, poetica monumentală a modernităţii, concepţia estetică devenită esenţial revoluţionară a acesteia, au schimbat rosturile, edificările, formele artei de for public, înlocuind modelele clasice dominante 2000 de ani, ale antichităţii, renaşterii, clasicismului şi romantismului modern devenite atât brusc, neaşteptat, ” pietrificate ” , ” mortificate ”. Deodată s-au dovedit demodate, obeliscul faraonic , columna imperială, mausoleul roman, mormântul princiar, monumentul ecvestru al suveranului victorios, statuara măreţiei victoriene, singrătatea ”măreaţă” a eroului grec, acestea fiind înlocuite cu elemente şi forme din viaţa obişnuită a societăţii, preluate din filozofia” precară” a omului simplu, devenit erou. Esenţializând îndrăzneţ alte forme, ale conţinuturi, alte semnificaţii spirituale : ”masa” ritualică a reculegerii în faţa amintirii strămoşilor decedaţi, ”scaunele” ca loc al statorniciei şi odihnei neodihnitei ”panta rhei” a lumii, ”stâlpul” devenit, prin curgere astrală, ”al infinitului”, ”poarta” iubirii semenilor, desemnând, ambele, evoluţia pulsatilă a societăţii şi…unind individualul într-un consens de îndividualităţi coerenţă organică a întregii societăţi, menită a perpetua, pentru a forma istorii şi semnificaţii care să amintească de exemplaritatea lumii. Antropofizând ” în abstract”, dar, mai ales, amintind epidermic de ” bătrânii, femeile, cercetaşii şi copiii Gorjului care au oprit năvala vrăjmaşilor, apărându-şi cu vitejie căminurile”. Această subtilă îmbinare între particular şi general- în fapt, o ”disecţie” a istoriei naturale a speciei şi a vieţii lumii moderne, contradictorie prin încleştările ei teziste, catastrofală prin conflicte – a readus la viaţă arta spre folosul ei social şi l-a repus pe artistul însănătoşit din nou în postura sa creatoare a adevărului filozofic, profund al lumii – privindu-i, ca-ntr-o oglindă pe concetăţenii săi ca entităţi exemplare ale acesteia. Astfel, mecenatul social al artei s-a răsturnat radical : susţinut din fonduri publice şi din participări ”eroice”, mai mult s-au mai puţin individuale, n-a mai ”scos în faţă” etica encomiastică a învingătorului, ci, ”estetica” morală a sacrificiului şi măreţia mortală a anonimităţii generice a omului. Măreţia singulară de-a trăi şi muri pentru alţii !
Vasile RADU