Cartea de poezie: CLIPE

Da, CLIPELE lui Ioan Mircea Corpodean, cele din vers şi din viaţa reală, se învălmăşesc în necuprinsul alăturărilor verbale albe, simple, uluitor de simple. După volumul DRUM, iată, acum CLIPE (la aceeaşi Casă de Editură DOKIA din Cluj-Napoca): drumul rătăcitor al cuvintelor printre clipe pare să se supună dicteului automat. Drumul şi clipele devin una, fluidul vine de departe, din vis sau din vise, dintre cele acum 75 de spiţe (cîte vîrstele omului, poetului); dar omul, poetul visează la 100 de spiţe, căci „e o roată din vise” (Din vise) care rostogoleşte omul de lut „în care DUMNEZEU A PUS VIAŢĂ” (Lut). Şi-aşa, călătoria continuă prin spaţii, anotimpuri, curcubee, – „Încerc să străbat zorile,/ cu gîndul, /cu pasul” –, prelungind starea de graţie, visul de autodepăşire – „În depărtare/ e umbra mea,/ încerc să o ajung/ şi să o depăşesc;/ o umbră colorată/precum iarba verde/ de acasă” (Fericit) –, scrutînd orizonturi şi misterul marii treceri – „Aş vrea să ajung/ În lumină./ DOAMNE,/ iartă păcatele mele,/ că multe sînt/ şi grele” (Trecere) –, printre gînduri nerostite şi dorinţi departe de a se fi împlinit. Un imperiu al metaforei se insinuează, luptă să-şi facă loc – „Acoperit sînt/ cu frunze ruginii/ în pădurea de aur,/ unde-oi începe un drum,/ drumul meu,/ spre anotimpul renaşterii” (Din dorinţă) –, paşii păşesc pste umbre, printre amintiri, zboruri, cîntări – „valuri de ape/ valuri de gînduri,/ valuri de cînt” –, pentru a poposi în „casa din vis”, în casa iubirilor, împresurată de tăcerea norilor. Diafană, poezia citează sfîrşitul: din lut am plecat, l-am însufleţit, spre a ne întoarce în el sub aripa îngerului, în îmbrăţişarea Domnului.

În cuprinsul poemelor extinse temporal pe axa 2009 – 2013, realitatea ficţională pare a-l simula pe Ioan Mircea Corpodean să se manifeste prin scris, constant, şi prin cîteva locuri comune care-i determină un anumit tip de existenţă. Adesea, el constrînge aparenţa să se transforme în realitate, deconstruind realitatea, impulsionîndu-le pe toate cu o fervoare ce prevesteşte pacea supremă: „Este timp pentru rugă,/ este veşnic timp/ pentru credinţă./ Este timpul durerii,/ este timpul iertării,/ este timpul bucuriei,/ este timp pentru,/ tot şi toate” (Timp). Bucuria unui nou vers, poate a unui viitor poem, de-abia acum începe.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro