Aventură în jurul lumii. STATUL ECUADOR: MANTA – QUITO – MONTECRISTI, ARHIPELAGUL GALAPAGOS, CASCADA ANGEL (VENEZUELA)

continuarea episodului anterior

QUITO este capitala statului Ecuador şi este considerată cea mai veche capitală din America de Sud, fiind situată la altitudinea de 2900 m, în apropierea vulcanului Pichincha, care şi el este la o altitudine de aproape 4800 m; datorită altitudinii, turiştii au nevoie de o oarecare perioadă de acomodare.

Quito a fost şi capitala vechiului regat incaş Quitu. Timp de peste 500 de ani, dinastia Syris a stăpînit peste amerindienii Cora. Cînd conchistadorii au cucerit oraşul în anul 1534, nu au mai găsit decît ruine, deoarece ultimul împărat incaş Atahualupa a preferat să distrugă oraşul decît să-l predea. În anul 1809, Quito şi-a declarat unilateral independenţa, fiind recunoscut numai 13 ani mai tîrziu de către republicanii spanioli.

Partea veche a oraşului nu s-a schimbat prea mult nici în perioada colonială şi nici după 1987, cînd a fost declarat pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Casele sînt tradiţionale şi simple, văruite în alb, cu stucaturi la ferestre şi curţi interioare ascunse. Plaza de Independencia, în care se află Palatul Gobierno şi Catedrala Catolică, are în faţă Monumentul Eroului Antonio Jose de Sucre, găsindu-se chiar în buricul oraşului. Nu mult mai departe se află şi Plaza de San Francisco, cu cea mai cunoscută biserică a oraşului, La Compañia de Jesus, sfinţită prin anul 1572. În această piaţă se găsesc şi gangurile boltite ale mănăstirii, în interiorul cărora frapează strălucirea smaraldului, sculpturile rafinate şi lemnul din stalul corului, cu arcadele gotice ce se armonizează cu altarul făcut în stil baroc.

Plaza de Santo Domingo este piaţa în care se află biserica cu acelaşi nume şi în spatele căreia se înalţă dealul El Panocillo, deal în vîrful căruia tronează statuia Fecioarei Înaripate; în zare vedem vîrfurile acoperite cu zăpezi ale munţilor, ce se aseamănă cu imaginea muntelui Fuji din Japonia. Ar mai fi de adăugat măreaţa Casa de la Cultura Ecuatoriana şi Muzeul de Artă şi Istorie, înfiinţat aici pe la jumătatea secolului al XVI-lea, odată cu prima şcoală de artă de pe continentul Sud-American.

ARHIPELAGUL GALAPAGOS sau Insulele Vrăjite, format din aproape 60 de insule şi insuliţe (13 insule mai mari, 6 insule mai mici şi peste 40 de insuliţe), toate de origine vulcanică. Dintre acestea 14 sînt importante şi patru sînt locuite (San Cristobal, Santa Cruz, Izabela şi Florena). Arhipelagul aparţine statului Ecuador şi se află în Oceanul Pacific, la 1000 km distanţă faţă de coasta ecuadoriană. Prin jurul anilor 1535, călugărul Tomas de Berlanga, ajuns mai tîrziu Episcop de Panama, a plecat din Panama, îndreptîndu-se spre Marea Sudului. La un moment dat, el observă că vîntul nu-i mai umflă pînzele, curenţii oceanului mînîndu-l spre vest şi îndepărtîndu-l de ţărm. A tot mers aşa, mai multe zile, pînă cînd vede pămîntul la orizont şi astfel descoperă aceste insule botezate de el Insulele Vrăjite. Cartograful flamand Ortelius, prin anii 1570, trece aceste insule în harta sa, sub numele de Insulele Galapagos. În timpul colonizării spaniole, piraţii veneau în Arhipelagul Galapagos pentru a se alimenta sau pentru repararea corăbiilor, ori pentru a-şi împărţi prada, motiv pentru care au circulat multe legende, că şi în aceste insule ar fi ascunse multe comori, legende care încă nu s-au adeverit.

Cel mai important vizitator al acestor insule a fost, însă, savantul Charles Darwin, care şi-a dat seama de acest mare laborator natural, a studiat viaţa de aici şi a făcut observaţii subtile, care au stat la baza teoriei sale evoluţioniste. Studiind unele din speciile de aici şi, în principal, cintezele şi broaştele ţestoase, a observat că aceste specii au evoluat într-o formă diferită pe fiecare dintre insule. Astfel savantul a tras concluzia că natura le-a obligat să se adapteze mediului înconjurător pentru a putea trăi. După aproape un pătrar de veac de la vizita sa în aceste insule, Charles Darwin publică celebra sa lucrare Originea Speciilor.

Arhipelagul se află atît la nord, cît şi la sud de Ecuator, aici înfiinţîndu-se în anul 1936 Parcul Naţional Galapagos, cu scopul de a conserva în stare naturală fauna şi flora din aceste locuri. Fundaţia Charles Darwin pentru Insulele Galapagos a luat fiinţă cu ocazia centenarului lucrării Originea Speciilor, sub auspiciile UNESCO şi UICN (Uniunea Mondială pentru Conservarea Naturii), iar pe Insula Santa Cruz funcţionează Staţiunea Ştiinţifică Charles Darwin. Mai mult decît atît, la cererea Guvernului Ecuadorian, Comitetul Patrimoniului Naţiunilor Unite a desemnat arhipelagul drept Patrimoniu Mondial, făcînd parte în prezent din Rezervaţia Mondială a Biosferei. Fiecare insulă în parte are propriile sale plante endemice, dar şi propria sa faună, aceasta datorîndu-se factorilor de mediu, cum sînt; originea vulcanică, direcţia vîntului, depărtarea de continent, confluenţa curenţilor maritimi, altitudinea, componenţa solului etc.

S-a tras concluzia că multe din seminţe au ajuns aici transportate prin zborul păsărilor, sau plutind pe mase de vegetaţie ori purtate de vînt etc. Suprafaţa arhipelagului este de 133.000 kmp, adică ceva mai mult decît jumătate din suprafaţa României. Aici craterele unor vulcani pot atinge diametre între 4 şi 9 km, iar adîncimea lor poate să ajungă pînă la 1 km. Fauna pe aceste insule este foarte diversificată şi putem trece în revistă: broaştele ţestoase de mare şi de uscat, cele gigantice şi cele mai mici, care însumează 14 specii de broaşte ţestoase, focile, lupii de mare, iguanele marine, dragonii miniaturali cu înfăţişare preistorică, şopîrlele de uscat arhaice, pinguinii care caută umezeala peşterilor din lavă; la capitolul păsări începem cu: cintezele vidavin, flamingo, fregatele şi cormorani nezburători, păsările de mare ce se cuibăresc pe falezele marine abrupte, iar ca mamifere originare sînt patru specii de ratoni endemici şi două specii de lilieci. Apoi avem 307 specii de peşti şi pe singuraticul George, singura broască ţestoasă mascul din specia sa, fiind în floarea vîrstei, de numai 80 de ani şi cîntărind 90 kg, care va muri o dată cu specia sa.

CASCADA ANGEL se află în mijlocul statului Venezuela, pe paralela 8 grade N de Ecuator, cam la 1.200 km de capitala Panama City. Este cea mai înaltă cascadă din lume, descoperită accidental de pilotul american Jimmy Angel în jungla deasă de aici, cînd acesta era pornit în căutarea aurului. Jimmy Angel, fost pilot în Primul Război Mondial, prin anii 1935 străbătea vastul platou venezuelean Anyan Tepui sau Muntele Diavolului, în căutarea unui rîu, despre care un bătrîn căutător de aur îi spusese cu cîţiva ani înainte că în albia acestuia se găsesc importante zăcăminte de aur. Într-una din zile, privind în jos din biplanul său, a văzut cum se scurge din neant şuvoi după şuvoi de apă, care se pierdea în pădurea tropicală. Ocolind masivul din stîncă, rămase încremenit cu mîna pe manşă, dîndu-şi seama că a descoperit cea mai înaltă cascadă de apă din lume. De undeva din înaltul muntelui, pierdut în nori, se prăvălea un rîu întreg de pe creasta de un roz întunecat a unei faleze şi se năpustea în vale cu un tunet care acoperea zgomotul motorului avionului său.

Revenind la baza sa din Caracas, capitala Venezuelei, povesteşte prietenilor săi alpinişti, Gustavo Henry şi Felix Cardona, cele văzute cu o zi înainte. Aceştia, alpinişti versaţi, se arată interesaţi de cascadă şi a doua zi pleacă împreună cu Angel şi cu soţia sa la baza platoului Anyan Tepui. În timp ce Cardona pregătea staţia radio, Angel cu soţia sa şi cu Henry urcă în avion şi pornesc să găsească un loc de aterizare pe platou. Din nefericire însă, locul ales era un smîrc de apă şi cu toate că nimeni n-a fost rănit, avionul nu s-a mai putut ridica. N-au putut nici să mai ia legătura prin radio cu baza, nici să urce în partea superioară a cascadei şi nici să coboare. Cînd totul se credea pierdut, abia după două săptămîni au reuşit, ca prin minune, istoviţi şi înfometaţi, să coboare la Cardona, atunci cînd lumea îşi pierduse speranţa în salvarea lor. Cu toate acestea, Angel şi colegii săi au descoperit de unde venea cascada. În ravenele şi fisurile de pe platoul muntelui, a cărui suprafaţă era de 770 kmp, se aduna apa de ploaie în cantităţi enorme, din precipitaţiile atmosferice anuale, de 7620 mm. Această apă mai apoi se revarsă în cataractă şi torentele sale alimentează rîul Churún, care la rîndul său este afluent al rîului Caro. Descoperirea a fost confirmată 14 ani mai tîrziu, cînd o expediţie organizată de americanca Ruth Robertson a străbătut Canionul Churún în bărci cu motor. Cu această ocazie, în anul 1949, Ruth a descris această cascadă văzută la lumina lunii „ca un şuvoi de argint lung de aproape un kilometru şi învăluit într-o lumină galben-roşcată”.

Cu instrumentele instalate, ziua următoare a determinat înălţimea cascadei, de 979 m, adică de 18 ori mai înaltă decît Cascada Niagara. Debitul acestei casacade nu este însă constant, astfel că în sezonul ploios cascada irigă o mare suprafaţă de pădure, în sezonul secetos însă, pînă la bază, apa se transformă într-un nor de ceaţă (avînd priveliştea unui enorm amfiteatru dăltuit în piatră de şuvoaiele de apă ale cascadei în cusrsul milioanelor de ani, prin acţiunea lor abrazivă). Astfel, Jimmy Angel are locul său în atlasele mondiale, deşi se spune că un culegător de cauciuc, Ernesto Sanchez la Cruz (nelocalnic), ar fi văzut cascada cu 25 de ani înaintea lui Angel, adică în 1910. Desigur că localnicii cunoşteau de mult acest fenomen, însă nu îl descriseseră pentru istorie.

Jimmy Angel a murit în anul 1956, într-un accident aviatic, însă biplanul său recuperat este expus la loc de cinste în Muzeul Ciudad Bolivar din Caracas.

Şi încă un amănunt interesant: în rîurile din jurul cascadei trăieşte capybara, cel mai mare rozător din lume, care poate atinge, ca adult, greutatea de 80 kg.

Prof. dr. ing. Pompiliu MANEA
Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România