Aventură în jurul lumii. NOUA ZEELANDĂ – OBAN ŞI PARCUL NAŢIONAL FIORDLAND

 continuarea episodului anterior
PARCUL NAŢIONAL FIORDLAND, văzut de noi toţi, cei care călătorim cu Ms. Amsterdam, numai de pe apă, atît din Marea Tasmaniei, cît şi din interiorul fiordurilor unde au avut loc explorări.
Aşezarea este în partea de sud-vest a Noii Zeelande, regiune cunoscută şi sub numele de Te Wahipounamu (Locul Pietrei Verzi). Suprafaţa ocupată de aceste frumuseţi este de 12.557 mp, lungimea marină de la intrarea în punctul Dale (Dale Point) este de 700 km, înălţimea de 1.694 m a vîrfului Mitre (Mitre Peak), iar înălţimea cascadei Bowen (Bowen Falls) de 161 m. Sînt de fapt două parcuri naţionale: Muntele Cook şi Fiordland. UNESCO a luat sub protecţie şi Parcul Naţional Mount Aspiring, precum şi alte 36 de arii din sud-vestul Noii Zeelande, astfel însumîndu-se o suprafaţă de 26.000 kmp; se găseşte într-una din zonele cu cea mai mare activitate seismică. Peisajul pitoresc şi frumuseţea sînt date de înălţimea munţilor, de plajele sălbatice şi ţărmurile abrupte ale Mării Tasmaniei. Frumuseţea munţilor este dată de formarea lor, prin vărsarea lavei în apa mării, în urmă cu cinci milioane de ani, dar şi de gheţarii care s-au scurs la vale şi au sculptat aceşti munţi, dîndu-le cele mai stranii şi felurite forme. Aceşti versanţi înalţi sînt frumos împăduriţi cu păduri tropicale dese, care ocupă arealele joase. Pe coaste avem o mulţime de locuri, golfuri şi golfuleţe, liniştite şi strălucitoare în lumina soarelui, care dau pitorescul acestor zone. Pîraiele, torenţii şi cascadele scaldă pantele abrupte, izvorînd de la cele mai mari înălţimi. Căldările şi ochiurile de apă care se formează fac ca aceste cascade să vină în trepte, prăbuşindu-se în mare cu zgomot şi formînd o perdea de vapori de apă care reflectă curcubeul în lumina soarelui. Cascada Bowen parcă izvorăşte din munte pe patru guri, aşa cum vine din căldarea lacului de deasupra ei şi apa iese prin fisurile peretelui căldării formînd jetul care se prăbuşeşte în vale, vrînd să sporească Marea Tasmaniei, de parcă n-ar fi destulă. Pantele abrupte şi coastele de rocă neîmpădurite sînt stropite de izvoarele de înălţime şi strălucesc prin reflexia razelor solare, ca şi cînd ar fi permanent stropite de o mînă nevăzută. Vîrfurile albe, acoperite permanent de zăpadă, dau farmec măreţiei lor şi nu te lasă să-ţi întorci privirea de la frumuseţea lor.
Numai în cele două parcuri naţionale, Westland şi Mount Cook, se găsesc mai toate vîrfurile Noii Zeelande, care depăşesc 3.000 m şi anume 28 din 29. Vîrful cel mai înalt al Muntelui Cook atinge înălţimea de 3.764 m. Se realizează un peisaj al contrastelor, cînd din apa de la nivelul mării izvorăşte un munte cu pante aproape verticale, ce atinge înălţimi pînă aproape de 4.000 m, dar şi izvoarele din inima acestor munţi care se prăbuşesc în apa mării, parcă dorind s-o îndulcească şi s-o completeze. Urmărind cu binoclul locul de unde ele izvorăsc, te pierzi în inima pădurii din vîrful muntelui.
Flora este şi ea foarte bogată, începînd de la ierburile care ating înălţimea de 1 m şi pînă la pădurile de amestec, care acoperă atît partea de jos cît şi cea mijlocie. Pînă pe la 600 m altitudine avem pădurile dese de fag şi tisa, care acopreă partea mediană, iar de acolo în sus vin tufărişurile. Această diversitate de floră: păduri tropicale, pajişti, păduri de foioase şi tufărişuri se datorează diferenţelor de înălţimi şi temperatură. În partea superioară, la limita dintre tufărişuri şi zăpezile veşnice, găsim covoare de flori multicolore, care tapetează coastele munţilor. Astfel, margaretele gigante de munte şi crinii din masivul Cook cresc la adăpostul ierburilor, a căror înălţime poate să ajungă şi pînă la 1 m.
Fauna este şi ea bine reprezentată, focile care la sfîrşitul secolului al XIX-lea ajunseseră pe cale de dispariţie datorită vînatului excesiv, astăzi în coloniile de-a lungul coastei de sud-est se mai găsesc cca. 50.000 exemplare. Tot aici mai găsim pinguinul pitic, numit Victoria, cu o înălţime de numai 50 cm. De asemeni, aici trăieşte cea mai mare populaţie de păsări de pădure din Noua Zeelandă, întîlnindu-se aici singurul papagal de munte. Pasărea kea o vedem sărind printre smocurile de iarbă; mai fură cîte un obiect metalic sclipitor, dacă nu-l pui bine. O altă pasăre care, la fel, nu poate zbura, se numeşte Takahe, avînd un penaj albastru cu verde şi un cioc curbat de culoare roşie.
Fiordurile şi lacurile din aceste locuri sînt un un adevărat paradis pentru peşti. În interiorul acestui Parc Naţional sînt nu mai puţin de 500 km de trasee marcate, dintre care cele trei mari trasee le găsim în Milford, Kepler şi Routeburn.
Lacurile cele mari sînt Te Pukaki, de la poalele Masivului Cook şi Te Anu, care umple văile Clinton şi Artur, ajungînd pînă în fiordul Milford Sound.
Maori susţin că tot ce v-am descris aici este opera unui zidar gigant numit Tute Rakiwhanoa, care numai cu mîinile şi uneltele lui (hands and hammer), a izbutit să creeze aceste văi abrupte, adică fiordurile.
Astăzi, sîmbătă 19 februarie 2011, am dorit să ies pe punte la Deck 3, Promenade Deck, însă nici n-am putut să deschid uşa din cauza vîntului puternic care sufla. Pe punte era plin de apă, de obicei puntea este uscată şi curată, pe ea se fac plimbările zilnice, iar pe scaune sînt saltele şi prosoape curate. Astăzi şi scaunele erau strînse, iar stropi de apă şi valuri ajungeau pe punte şi te spălau pe faţă.
Aceasta este prima zi de furtună, din cele 45 de zile parcurse pînă acum.
Prof. dr. ing. Pompiliu MANEA
Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România