Aventură în jurul lumii: NOUA ZEELANDĂ – AUCKLAND

continuarea episodului anterior

Cînd zic băuturi să nu vă gîndiţi la niciun fel de alcool, nici măcar la bere, ci numai sucuri de toate felurile, floricele, porumb fiert etc. În Noua Zeelandă ca şi în SUA există o lege foarte strictă şi care se şi respectă, că pe stradă sau în afara locurilor care au licenţă pentru vînzarea băuturilor alcoolice, este interzis a se consuma alcool. Sînt tot felul de mîncăruri şi de aperitive, care cer un pahar de bere sau de vin, însă dacă localul respectiv nu posedă licenţă de vînzare, care se pare că nu se obţine aşa uşor, nu poţi consuma. Iar zic că la Covasna se începea cu jiros kenyer (pîine cu untură, boia de ardei, ceapă) şi pălincă şi se termina cu cele mai alese vinuri, în parcul central al oraşului, sub supravegherea poliţiei. Aici erau maşini de poliţie şi poliţişti concentraţi, cum n-am văzut în prea multe locuri. Totuşi, cu toată legea şi stricteţea, aici în Auckland, un tip desculţ, îmbrăcat lejer, găsise pe undeva cîte ceva de băut, că era bine dispus şi mi-a ieşit în faţă, cerîndu-mi să-l filmez şi fotografiez, drept pentru care m-am conformat imediat şi cu plăcere. Aspectul era ca la Bîlciul de Rusalii, din România.

Ce mi s-a părut deosebit de interesant şi recomand şi în România este faptul că un fermier instalase în mijlocul acestei petreceri un staul de vite şi un ţarc mare, în care erau oi, căpriţe, viţei, purcei, găini, raţe etc., animale şi păsări de curte, obişnuite cu oamenii. În ţarc aveau voie să intre copilaşii de la cele mai fragede vîrste pînă la cele măricele de 11-12 ani, însoţiţi de părinţii lor, ca să se joace, să mîngîie, să pună mîna pe aceste animale. Fermierul, băiat deştept, ca animalele să fie blînde, le înfometase şi tot el avea un argat care pregătea ceva hrană din orz, ovăz, floricele de porumb, uruială şi iarbă, pe care le punea în pahare de plastic, precum cele de apă ; la poarta ţarcului le dădea vizitatorilor contra sumei de 1$ NZ) paharul de hrană. Era cel mai vizitat loc, unde veneau copilaşi, luau paharul, părinţii scoteau dolarul şi din mînuţa lor hrăneau blîndele şi înfometatele animale.

A doua oprire a fost la Holy Trinity Cathedral, sus pe un promontoriu: mare, maiestuoasă, nouă, impunătoare şi cu nişte vitralii atît în altar, pe laterale, cît şi în naos, de toată frumuseţea.

Vitraliul din naos are o suprafaţă de peste 100 mp şi reprezintă Învierea Domnului, într-o viziune modernă. Am filmat, am fotografiat, am aprins lumînări pentru cei dispăruţi, dar şi pentru cei vii, m-am rugat lui Dumnezeu şi am ieşit ca să vizitez şi fosta catedrală St. Mary’s, construită în 1886, fiind unicat de construcţie în stil gotic, din lemn. În 1982 a fost declarată pro-catedrală şi încadrată în noua construcţie.

A treia oprire a fost la Auckland War Memorial Museum, în Parcul Domain. În acest muzeu este prezentată istoria, arta, cultura şi viaţa trecută şi actuală în Noua Zeelandă.

Aceste teritorii, şi mă refer la Noua Zeelandă, America de Nord, America de Sud şi Canada, au fost descoperite, cucerite şi invadate de europeni de-a lungul timpurilor, în secolele XVI-XVII. Băştinaşii sau stăpînii acestor pămînturi au fost indienii, care s-au numit după zonele respective: indieni, incaşi, mohicani, maori, sau după triburi; aymara, ayillos, matavai, chimu, viru, inca etc. În Canada mai există ceva respect pentru băştinaşii indieni şi li s-au creat condiţii în rezervaţii, făcîndu-li-se concesii şi scutiri la impozite. În America, însă, nici nu se mai pomeneşte de indieni.
Noua Zeelandă însă are un mare respect faţă de cultura maori, faţă de limba şi urmaşii lor, fiind atribuite foarte multe nume la vulcani, sate, munţi, dealuri, văi, etc. Am asistat la spectacole în limba lor şi la manifestări diferite. În acest muzeu găsim mai mult de jumătate din exponate despre cultura şi viaţa maorilor. Îndeosebi sculpturile în lemn, casele lor cele cu stîlpi sculptaţi şi vopsiţi în roşu, sau chiar casele lor care se făceau ascunse în copaci, uneltele lor, bucătăria şi alimentaţia sînt foarte interesante. Concluzia este că s-a făcut o integrare şi asimilare deplină, ei păstrîndu-şi limba, obiceiurile, tradiţiile, cultura, căsătoriile lor, familiile lor ş.a.m.d.

Următoarea oprire s-a făcut în Parnell Village, care numai sat nu mai este, dar aşa i-a rămas numele. În această zonă rezidenţială se găsesc cele mai tipice restaurante neozeelandeze, cu bucătăria lor specifică, elegante, curate şi cu o servire ireproşabilă.

Şi ultima oprire a fost înapoi la Sky Town, de unde am luat-o pe jos spre port, dar nu pe Queen str., ci am coborît prin Hobson str., pe lîngă biserica Sf. Petru, care este biserica portului, a marinarilor şi a pescarilor, patronul lor fiind Petru Pescarul.

7 februarie 2011 – A doua zi de şedere în Auckland, zi în care am mers numai pe jos de la plecarea dis-de-dimineaţă din port şi pînă pe la orele 6 p.m., cînd ne-am înapoiat pe Ms Amsterdam. Am plecat într-o zi de Family Party, împreună cu Hellen, Dan şi Hans. Prima oprire a fost la un atelier foto, ca să ne developeze şi să ne lucreze pozele pe care le-am făcut cu aparatul foto subacvatic. Prelucrarea şi înregistrarea lor durînd 60 minute, ne-am hotărît ca în acest interval de timp să mergem cu toţii la tuns, mai ales că chiar lîngă atelierul foto se găsea o frumoasă frizerie. Zis şi făcut, am intrat dintr-o dată toţi patru, însă înăuntru nu era decît o frizeriţă, aşa că a sunat după ajutoare şi a venit încă un frizer, imediat. Am fost mulţumiţi de rezultat şi de preţul bun de 30$ NZ. În timp ce Hans şi cu Hellen au negociat preţul şi prelucrarea filmelor, eu cu Dan am găsit cel mai bun centru de schimb valutar cu 1$ SUA = 1,27$ NZ. Aici oficiile de schimb valutar oferă schimburi mult mai bune decît banca, care ia şi comision de schimb. În timp ce aşteptam la tunsoare, am intrat în magazinul de alături cu materiale sportive şi i-am luat lui Eric o minge de rugby, să se antreneze, şi un tricou frumos, mai ales că în 9 septembrie 2011 începe aici, la Auckland, Campionatul Mondial de Rugby. După tunsoare am pornit pe jos, pe Queen str., pînă la intersecţia cu Victoria str. , ca să-i duc pe Hellen şi pe Dan să vadă şi ei Turnul TV.

De data aceasta eram eu ghidul, că doar cu o zi înainte mă învîrtisem de trei ori în turul oraşului. Am uitat să vă spun că biletul card primit pentru turul de oraş era valabil şi la intrarea la muzeu, la preţul 50%, iar în final puteai primi pe el, la un anumit tip de cafenea, şi o cafea gratis.

După vitzita la Sky City am luat-o pe Federe str. printre Sky City Hotel şi Centrul de Expoziţii şi Conferinţe. Ajungînd pe Wellesley str., am coborît la stînga spre Civic Theater, pe care nu-l putusem fotografia din autobuz cu o zi înainte.
Astăzi am constatat că mai toate construcţiile de vîrf au fost ridicate între 1906-1911. După Civic Theater am ajuns la vechea Universitate, apoi la cea nouă, urcînd pe lîngă Universitatea Tehnică, care în 1909 a început ca şi Colegiu Tehnic şi ,în sfîrşit, am ajuns la Spitalul Universitar Grafton, care este amplasat lîngă Auckland Domain – Parcul cel Mare.
Revin la Universitatea Auckland, care m-a încîntat atît prin campusul său, cît şi prin multitudinea de facultăţi şi specialităţi şi prin noile şi impunătoarele clădiri. Este, ca să zic aşa, un oraş al studenţimii şi al universităţii. Se vede foarte pregnant grija faţă de studenţi şi este bine aşa, că pe lîngă că sînt copiii şi nepoţii noştri, ei vor fi cei care mîine vor duce viaţa mai departe. Pe umerii lor vor cădea grijile şi responsabilităţile faţă de generaţia viitoare, pe care ei vor fi obligaţi, la rîndul lor, s-o crească, s-o educe şi să le predea ştafeta, poate mai bine decît noi.

Construcţiile lor vechi sînt din perioada 1870-1890 şi mai apoi cele mai multe sînt din perioada 1906-1914.
Am urmărit cum sînt încadrate de noile construcţii din oţel, beton şi sticlă. Apropo de beton: de cîte ori vedeam cîte o biserică încadrată între două turnuri, mă gîndeam la Monseniorul Robu, de la Catedrala Sf. Iosif din Bucureşti. Nu avem ce face, nu putem opri timpul, vrem nu vrem, trebuie să mergem înainte.

După vizita Universităţii şi Parcul Albert, din spatele ei, am coborît prin campus la Town Hall, care anul acesta îşi sărbătoreşte centenarul şi lîngă el deja s-a ridicat un alt complex polivalent, Convention Center, în Aotea Square. Încă o dată spun: conservatorii rămîn cu regretul şi tristeţea în inimi, iar optimiştii cu progresul, mai reuşit sau mai puţin reuşit.

Deşi Auckland este cel mai mare oraş din Noua Zeelandă, capitala acesteia este Wellington, la care vom ajunge peste trei zile. De peste 165 de ani (1846) este capitala Noii Zeelande.

Prof. dr. ing. Pompiliu MANEA
Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România