Artişti în vremea pandemiei

Mihai Boacă: “Demersul plastic ilustrează cronica unei epoci”

Întâlnirea cu Maestrul Mihai Boacă a fost cu totul şi cu totul…întâmplătoare. A fost să fie personala unui alt mare Maestru, Octavian Bour la Galeria Mariana Berinde. Discuţiile purtate în acea seară de septembrie 2019, s-au materializat într-o excelentă expoziţie de caricaturi pe sticlă, lucrări ce pot fi văzute în spaţiul Galeriei de Artă FĂCLIA. Şi nu a fost numai expoziţia, ci şi dezvoltarea unei prietenii frumoase, pe care ne-o dorim cât mai lungă.

Mihai Boacă (n. Braşov, 1952) este inginer geodez. A debutat în caricatură în 1975, în “Flacăra”, după care au urmat cari caturi în publicaţii precum “Urzica”, “Rebus”, “Făclia”, “Moftul Român”, “Tribuna”, “Steaua”…Recunoaşterea internaţională se regăseşte în numeroasele expoziţii de peste hotare, simeze cunoscute din Gabrovo (Bulgaria), Montreal, Berlin, Moscova, Atena, Istambul, Skoplje, Aachen, Saint Just le Martel, Varşovia, Jomiuri Shimbun…Lor li se adaugă expoziţiile personale sau colective în ţară, alte areale artistice cunoscute (Bucureşti, Cluj-Napoca, Brăila, Gura Humorului, Petroşani, Tg Mureş, Bacău, Craiova, Tg. Jiu, De va, Bistriţa, Suceava, Galaţi…). Nu în ultimul rând, se pot scrie multe despre premiile obţinute în ţară şi peste hotare, calitatea de membru în multe jurii naţionale, cronicile de specialitate semnate de Ion Predoşanu, Manole Auneanu, Tudor Dumitru Savu, Vasile Radu, Gheorghe D. Constantinescu.

D.Ş.: Există un motiv aparte pentru care Mihai Boacă a ales caricatura?

Mihai Boacă: Probabil că da. Pe la trei sau patru ani am ‘’ilustrat ’’ Amintirile… lui Creangă, carte cu coperţi cartonate scosă de Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. Pentru mine însă, la anii aceia, cartea era un obiect insolit şi, cu un creion găsit prin casă, am abordat în stil expresionist abstract fiecare pagină scrisă sau nu. De aici a plecat totul.

D.Ş.: Ai absolvit geodezia. Dincolo de desen ce alte calităţi native te-au ajutat să fii un bun caricaturist?

Mihai Boacă: În primul an de studenţie am făcut nişte desene şi m-am dus cu ele la Urzica –binecunoscuta revistă de umor. . M-a primit maestrul Poch: s-a uitat la mine, s-a uitat la desene, s-a uitat pe fereastră…La o vreme a căzut verdictul pronunţat uşor franţuzit: ‘’Caricatura trebuie să fie o operă de artă’’ şi m-a trimis apoi la plimbare. Bonnn!… Atunci e simplu mi-am zis şi, după vreo doi ani de studiu, de căutări şi muncă, Adrian Păunescu m-a debutat în revista lui, Flacăra. Aşa că, dacă întrebi de calităţile care m-au ajutat să ajung aici, ar fi în primul rând dragostea pentru artă şi în al doilea rând sau poate în primul rând (depinde cum citim) este credinţa neruşinată că am ceva de spus.

D.Ş.: Pe ce pui accent într-o caricatură?. Temă? Personaj? Eveniment?

Mihai Boacă: Gândesc în imagini şi din tensiunile existente aici răzbate un gând, răzbate un zâmbet. Această imagine conţine o temă, un personaj şi în fine un eveniment. Am nişte teme favorite cum ar fi înstrăinarea omului în societatea contemporană, condiţia artistului, paradigmele politice, libertatea presei, relaţia de cuplu. Personajul este foarte important în caricatură, trebuie să fie al tău, trebuie să fii tu însuţi şi să te înfăţişezi în ipostazele cele mai neaşteptate, uneori puţin măgulitoare. La debut aveam un personaj cu un cap enorm, dezvoltat posterior. Am atras atenţia repede, fiind băgat în seamă de unii dintre cei mai importanţi artişti ai acelor ani, dar după o vreme deja crescusem şi personajul mă limita în exprimare, am schimbat totul, am pus accent mai mult pe plasticitatea desenului, pentru că mesajul nu-l puteam schimba. Am descoperit pictura pe sticlă pe care o fac într-o manieră deosebită faţă de cea tradiţională, aşa cum se poate observa în expoziţia încă prezentă la Galeria de Artă Făclia. Evenimentul are o viaţă scurtă, de multe ori unele desene nu le mai înţelegem pentru că evenimentul de care era legat intrinsec a trecut de mult şi de aceea nu-l mai reţinem. Rămâne atunci demersal plastic care ilustrează cronica unei epoci.

D.Ş.: Şi ca o continuare, ce te supără mai mult: prostia?, indolenţa? parvenitismul?

Mihai Boacă: Cred că parvenitismul este cel ce mă deranjează cumplit. Etalarea ostentativă a bunurilor, infatuarea agresivă, mitocănia şi segregarea pe criterii politice, economice, financiare, nu totdeauna în această ordine. Parvenitismul este o consecinţă a răsturnării scării de valori, a lipsei de repere politice şi morale aproape în toate domeniile şi absolut pregnant în domeniul politico-economic. Despre prostie Creangă avea o vorbă: ştiu că sunt prost, dar dacă mă uit în jur, parcă îmi revin. Iar despre indolenţă aş lua latura ei pozitivă. Italienii spun relaxat “Dolce farniente”, poate că este o lipsă de acţiune a celui ce nu are motive să se agite, ca un moment de rupere din tumultul cotidian, cufundare în contemplaţie şi de bucuria de a fi.

Şi în sfârsit contemplarea este una din virtuţile pe care omul modern le-a pierdut în numele profitului, performanţei şi a înstrăinării. Indolenţii sunt foarte creativi.

D.Ş.: Cu ce trebuie să rămână vizitatorul după ce vede lucrările lui Mihai Boacă?

Mihai Boacă: A fost pe vremuri o dezbatere dacă arta trebuie înţeleasă. Şi, ca o consecinţă s-a născut o altă întrebare: dacă fiecare tablou ar trebui să aibă atarnată cu o sforicică un pliant care să explice succint mesajul, compoziţia, acordurile cromatice şi poate contextul în care a fost realizat, precum întâlnim în supermarket-uri etichetele cu “Modul de utilizare”, pentru ca privitorul (consumatorul) să aibă habar ce vede şi eventual să cumpere.

La acestă dezbatere un răspuns are Lucian Balaga în Poemele luminii “ Eu nu strivesc corola de minuni a lumii şi nu ucid cu mintea tainele cele-ntâlnesc în calea mea…”. Verdictul este clar. Aici există un paradox, caricatura trebuie să fie o operă de artă ca să-l recitez pe maestrul, dar mesajul ei trebuie înţeles ca să aibă impact. Caricatura este o artă-strigăt, dar este strigătul din “Bâlciul deşertăciunilor” şi mai puţin Strigătul expresionistului avant la lettre Edward Munch.Şi ca să răspund acum, mi-ar plăcea ca mesajul meu, care este câteodată mai puţin comprehensibil, să îndemne privitorul să gândească în primul rând, să zâmbească şi chiar să râdă.

D.Ş.: Există caricaturi bune şi caricaturi proaste. Cum le deosebim?

Mihai Boacă: În primul rând este vorba de exprimarea plastică a unei idei (geniale sau nu). Rigoarea desenului văzut ca un rafinament plastic şi nu ca o rigoare scolastică (deşi de aici pleacă totul) simţul volumelor, a cromaticii şi a compoziţiei, dau până la urmă valoarea produsului artistic. Un desen bun salvează o idee mai puţin bună, dar numai o idee genială salvează câteodată un desen prost.

D.Ş.: Se poate trăi numai din caricatură?

Mihai Boacă: Acum nu! A fost o vreme (prin anii ’90-2005) când s-a putut trăi şi am prieteni care au făcut-o. Însă după prăbşirea ziarului tipărit situaţia s-a schimbat radical. Practic nu cunosc nici un artist ce merită acest nume, care să se poată lăuda că trăieşte exclusiv din caricatură.

D.Ş.: După atâţia ani în domeniul artistic, ce definiţie dai caricaturii?

Mihai Boacă: Arta de a gândi şi de a te exprima în imagini, arta de a zâmbi.

D.Ş.: Se poate trăi din artă în general?

Mihai Boacă: Dacă ne referim la ţara noastră numai din caricatură nu se poate trăi. Sigur, mai poţi face bani din premii internaţionale sau naţionale, dar sumele sunt variabile şi inconstante, asta cu condiţia ca artistul să fie deosebit de valoros. Din celelalte genuri de arta da, însă pentru a vinde trebuie să fii deosebit de înzestrat şi pe lângă aceste calităţi esenţiale, trebuie să ştii să profiţi de oportunităţile ce se ivesc Arta in momentul de faţă este un business, în care paradoxal profitorii nu sunt artiştii, ci restul eşafodajului galerişti, critici de artă, promotori. Artistul este stegarul, iar în urmă să vină forţa unei armate. Armata e cea care impune steagul şi nu invers.

D.Ş.: Este România competitivă pe plan extern în materie de caricatură?.

Mihai Boacă: Absolut, răspunsul este DA cu majuscule. Cred că este unul dintre puţinele domenii în care am rămas competitivi. Şi ştii de ce? Nu suntem conduşi de politicieni. În plus mai există o explicaţie.Un gânditor polonez pe numele sau Z.S. Lec avea o butadă “Satiricii se nasc atunci când nu există motive de râs” Se poate extinde cam la toate ţările din fostul “lagăr” socialist. – lagăr sună foarte democratic, nu? Avem noi românii o inteligenţă nativă izvorâtă şi şlefuită ca răspuns la deceniile de nedreptăţi politice şi sociale (şi nu mă refer doar la anii comunismului) pe care le-am înghiţit şi le înghiţim în continuare în tăcere. Am răspuns şi cu zâmbetul pe buze. Stau mărturie numeroasele premii internaţionale (cred că sunt cu mult peste o mie) câştigate de artiştii români precum şi prezenţele în juriile internaţionale şi aprecierile confraţilor noştri privind valoarea Caricaturii Române.

D.Ş.: Ce ar mai trebui adăugat?

Mihai Boacă: Vreau să aduc un omagiu artiştilor care au crezut în mine, care m-au promovat şi de la care am avut de învăţat, lucruri care nu se învaţă în şcoli, dar pe care viaţa (artistică) are grijă să ţi le scoată în faţă. După debutul la Flacăra la care a pus umărul şi regretatul Sorin Postolache, am fost premiat la Galeriile de Artă ale Municipiului Bucureşti de grupul de artişti reuniţi sub numele de Punct Grup, care îşi propuseseră înnoirea limbajului plastic al Caricaturii Române şi abordarea unor teme legate de problemele majore ale omenirii. În anii de dezgheţ de după 1968 adierea artei moderne a ajuns pe la noi, iar eu cel puţin, am descoperit din şcoală, cărţi şi din atelier insula comorilor: expresionismul promovat de Die Brucke Der Blaue Reiter, mişcarea DADA, constructivisul şi suprematismul lui Malevich, suprarealismul lui Rene Magritte şi a divinului Dali, pictura metafizică a lui Giorgio de Chirico, Chagall, Modigliani, Escher, marele Saul Steinberg, muraliştii mexicani, Marcel Iancu, expresionismul abstract şi ăn fine arta pop cea mai în vogă atunci, conştient că nu este o nici pe departe o enumerare exhaustivă, punctând doar câteva repere. Iar acest vânt de libertate a generat o efervecenţă artistică care s-a regăsit şi în Arta sublimă a caricaturii

Punct Grup a însemnat promovarea noilor tendinţe în contrast cu vechile modalităţi de exprimare tributare în mare parte propagandei oficiale,.

Acestor artişti ale căror ateliere le-am frecventat, Niculae Claudiu în primul rând, liderul grupului, plecat dintre noi înainte de vreme, gravorului şi monumentalistului Jo Theodorescu emigrat apoi în State unde a lucrat la New York Times Magazine, Anton Avram emigrat şi el în Franţa, Ion (John) Dogar Marinescu – o inteligenţă scliptoare, plecat şi el peste ocean, maestrului Octavian Bour unul din seniorii caricaturii româneşti cu a cărui prietenie mă mândresc, Helga Unipan artista de o sensibilitate şi discreţie deosebită, Constantin Ciosu printre cei mai titraţi caricaturişti români, regretatul gravor şi grafician Denes Molnar, apoi Vasile Crăiţa Mândra-monumentalist, cu o linie de un haz nebun şi Ivan Kancev plastician bulgar binecunoscut în ţara sa, ce-şi făcea pe atunci studiile artistice în România, le sunt profund recunoscător. Desigur că scânteia de genialitate a PUNCT GRUP-ului a fost o rază de speranţă că se poate face ceva, iar atitudinea de a căuta mereu forme noi de exprimare care să reliefeze personalitatea artistică a componenţilor grupului, sper să mă fi molipsit atunci. Poate da, poate nu – din această dilemă nu putem ieşi, precum a zis măritul Caragiale.

Demostene ŞOFRON