Artişti în vremea pandemiei

Eugen MORITZ: “I’ll BE BACK IN TOWN!”

D. Ş: Eugen Moritz, cât de tare te afectează dictatura Covid-19?

Eugen Moritz: Odată, cu dictatura Covid19, în viața mea personală nu s-au schimbat prea multe, sunt un supraviețuitor, mă descurc asemeni unei ”buruieni” în orice condiții. Astăzi sunt autoizolat acasă…dar prin astfel de autoizolări trec în mod curent în atelierul meu de creație, sunt un om pe care nu-l deranjează dialogul cu el însuși, pentru mine acesta nu este singurătatea. Câteodată e mai bine și am randament (în general când mă apucă, pictez foarte repede) alteori, citesc, bat la tobe (mă simt ca într-un turneu cu cele mai tari trupe blues-rock)…practic nu fac nimic întrupat într-o formă vizuală de pus în ramă. Adeseori sunt întrebat după ce ajung acasă, ce-am mai făcut în atelierul de pictură până la ora asta.

Răspund timid:

– Nimic.

-Ai avut o zi proastă?

-Nu, deloc, a fost Ok.

-Bine, dar asta puteai să faci și acasă, nu trebuie să mergi zilnic de la Facultate (unde sunt cadru didactic) la atelier dacă nu ai ”chef” de pictură. Astfel, cu ajutorul pandemiei, dintr-un membru al comunității care mai și pierdea timpul (îmi asum), și artist vizual considerat dispensabil de majoritatea societății, m-am transformat într-un CETĂȚEAN RESPONSABIL căruia-i pasă, ce stă acasă dintr-o mare conștientizare a rolului și efectelor inacțiunii sale.

D. Ş: Ştiu că în 4 aprilie urma să ai un nou vernisaj.

Eugen Moritz: Ca să revin într-o notă mai serioasă, din respect pentru dumneavoastră, această pandemie mi-a afectat existența, dar nu într-o formă fatală. Nu fac cu nervii, cum am auzit că mai fac unii, chiar dacă a trebuit să renunț la o expoziție personală (vernisaj în 4 aprilie), nu mai ajung la atelier să-mi finalizez lucrările începute, nu mă mai întâlnesc cu studenții la facultate (eu unul nu cred în eficacitatea învățământului on-line, dar n-am ce face, altă cale, acum nu există) și nu mai bat la tobe. Însă, așa cum îi șade bine unui optimist, constat că sunt și aspecte noi și bune în acest capitol inedit din viața mea. Am mai mult timp de stat cu mine și Cami (soția mea)…surprinzător e un om interesant, am dialogat destul de mult în aceste zile și am ajuns în unele aspecte la ”pace” și idei comune. Asta-i bine pentru un plan de acțiune comun după ce trece punerea ”sub sechestru” a vieților noastre.

D. Ş: Este un timp al aşezării lucrurilor în matca lor firească.

Eugen Moritz: Un alt aspect benefic pentru mine e timpul pe care până acum nu l-am găsit pentru a-mi face ordine în arhiva de fotografii mai vechi și mai noi, digitale sau pe materiale fotosensibile. Îmi retrăiesc trecutul, ca alternativă la libertatea individuală, o astfel de stare am mai întâlnit-o în calitate de soldat al Armatei Române și dacă atunci m-am descurcat, cu siguranță am să ies și din asta!

D. Ş: Atelier, casă, atelier. La ce lucrezi?

Eugen Moritz: Bunul meu prieten Demostene Șofron, pentru articol, mi-ai cerut o fotografie cu mine în atelier și ultima mea lucrare,… Îmi cer scuze că fotografia e de dinaintea ”sechestrului”, dar între acasă și studio este cale lungă și nu știu cui să-i cer adeverință de deplasare, dacă mi-o scriu singur pot fi acuzat de conflict de interese și autoplagiat, iar teama de a mă reîntoarce acasă cu izoleta e prea mare. Așa că stau acasă, scriu, citesc, beau cafea, mă uit cu interes la televizor (poate așa aflu când ajunge corona virus până la ușa mea) îmi las barba să crească și cel mai important, spre disperarea vecinilor care mă ocolesc pe o rază de minim 1,5 metri, bat la tobe improvizate din scaun, masă, podea și două cozi de pensule pe post de drumsticks.

Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi destăinirile unui om ce încă nu știe ce va face, dar atenție I’ll BE BACK IN TOWN!

Demostene ŞOFRON