Apel către Lichelul

Este, categoric, o specie. Nu rară, dar importantă tocmai fiindcă e uzuală. Include, evident, şi subspecii, este, de fapt, un gradient destul de cuprinzător, de la Licheluţe la Licheloi. Parcă ar fi un prototip, de te şi minunezi, dar care azi merge perfect la serie mare.

Lichelul este, nu întotdeauna, chel ori şui şi urît pe dinafară dar, obligatoriu, şi cînd are părul buclat ori vîlvoi sau tuns scurt – el este şiret. Nespus de şiret! Dar şiret zdravăn! Căci reuşeşte să păcălească perfect în jur, uneori ani întregi, ce tot zic, decenii, milenii!

Lichelul este, nu întotdeauna, trecut, uns cu toate unsorile, hîrşit de viaţă şi cu experienţă de maidan, de coţcar, de marinar beat de ambiţii sau alpinist cu pretenţii de Everest oricum, oricînd, oricît. El poate fi şi tînăr/tînără, frumos/frumoasă ca un efeb sau o nimfă, cu ochi luminoşi dar profund mincinoşi, cu glas numai moliciuni şi catifele dar sufletul iască sau bolovan.

Lichelul este, nu întotdeauna, prost grămadă, nici măcar prostalău. El poate fi inteligent brici, cu IQ înalt, foarte înalt, de zici că-i aproape geniu. Dar ce folos! Inteligenţa fără valori morale e mai periculoasă decît prostia, asta o ştim bine din Istoria mare, dar mai ales din Istoria Ştiinţei, a Tehnicii şi a Politicii, nu?

Lichelul este o zdreanţă. Desigur, nu rareori, se îmbracă la Armani, Prada, Christian Dior sau Versace, dar tot zdreanţă rămîne. Şi încă una puturoasă, abjectă, scîrboasă şi, mai ales, păguboasă. Căci pe banii noştri, adică furaţi de la noi cu japca, se îmbracă, bea, se hrăneşte, preacurveşte, se distrează deşănţat şi-şi făureşte imperii.

Lichelul şi-a tradus spusa lui Einstein (pe care poate nici nu-l cunoaşte) în felul său: „Trebuie să cunoşti regulile jocului şi-apoi să joci mai bine ca oricine!”. Ce reguli? Ce joc? Ei, aici se încurcă Lichelul, care, bineînţeles că n-avea cum să nu se gîndească imediat la Şmecheria cea mare, cea cu atîtea forme, cea cu atîtea porţi şi portiţe, cu garduri şi zăplazuri de sărit şi care, toate, tot „Jmecherală” sînt, chiar dacă au denumiri pompoase, care oricum sînt absolut mincinoase.

Lichelul zice aşa: „Uite, acum 150 de delfini au eşuat pe o plajă din Japonia (şi asta e corect!). Deci, nici măcar delfinii nu-s fericiţi (mă rog, asta nu-i sigur). În schimb, dacă mă votaţi pe mine eu o să vă fac pe toţi, pe loc, urgent şi sigur fericiţi! Şi, evident, e panglică electorală, asta e sigur!

Lichelul este un fenomen. Căci a depăşit, demult, condiţia de individ, de haită chiar, e un sistem. Îl vezi funcţionînd pe diferite paliere ale societăţii, şi merge ca uns. Ei, şi-acum că l-am văzut la microscop, deşi se vede perfect şi cu ochiul liber, chiar şi pe Lună, ce facem? Păi, primul lucru pe care îl face românul cînd nu-i place ceva e să-njure! Şi să scuipe! Total ineficient! Căci, după această descărcare de furie – umilinţă – dezgust, românaşul uită! Şi-atunci? Şi-atunci Lichelul prosperă, bine merçi, netulburat, nepăsător, obraznic, chiar insolent, nesimţit, înfumurat, vanitos şi, mai ales, periculos.

Lichelul este un pericol. Aşa trebuie gîndit, dacă vrem să scăpăm eu, tu, el, noi, ţara, omenirea cu bine. Căci Lichelul nu ştie multe, una-două îţi face rău – foarte rău – poate chiar răul cel mare, căci nu ştie ce-i omenia, nici ce-i Dreptatea, nici Adevărul, nici Binele, nici Responsabilitatea, nici Înţelepciunea şi nici o altă categorie dintre cele pe care Aristotel le socotea absolut necesare omului ca să poată trăi aşa cum se cuvine. Şi cine nu gîndeşte la fel? – veţi zice.

Cum cine?

Lichelul!

Deci, Domnule Lichel, păzea că ne-am trezit! Cel puţin aşa sper.

Stela-Maria IVANEŞ