Semnături în Faclia

În contextul aniversării a 30 de ani de la apariţia ziarului nostru, în cadrul acestei rubrici vom publica articole semnate de foşti angajaţi sau colaboratori ai redacţiei, în care descriu ce a însemnat pentru ei experienţa de care au avut parte la Adevărul, Adevărul în Libertate, Adevărul de Cluj, Făclia.

După 30 de ani…

(sau ”Ascensus et descensus diurna FACLIA” – titlul viitoarei cărți despre cotidianul clujean)

Așa a stabilit noul redactor șef, dl. Cosmin Puriș: sărbătorim 30 de ani de presă liberă! Voi fi însă indisciplinat (eu, care am făcut școala la facultatea disciplinei liber consimțite) și voi spune, într-o banală parafrazare, că Făclia n-a fost a generației mele, nu-i a celor de astăzi și, sper, nu va fi nici a celor ce va să vină. Ci, într-o fericită împletire a treptelor din calendar, ea va lumina cărarea generațiilor și generațiilor de-acum încolo. Dar – să nu uităm – Făclia a traversat și vremi de grea încercare.

Atunci am fost dați afară

Se trăgea în veselie în acel sfârșit de decembrie și, până la urmă, am hotărât să mutăm redacția în… tipografie. Liviu Râureanu, redactorul-șef ne-a spus că noi putem face față noilor vremi, domnia sa fiind pensionar, așa că pleacă… acasă. S-a uitat spre Ilie Călian și, din priviri, ne-a spus că avem printre noi oameni care să conducă destinele redacției.

Înghesuială de revoluționari afară, pe străzile înzăpezite, înghesuială în cele două încăperi, altădată ale corectorilor și responsabilului de număr, numit, de cele mai mult ori, impropriu, ”cap limpede”).

Am plecat cu vestitul ARO Cj -103 pentru un reportaj și, la întoarcere, portarul de la tipografie m-a privit lung. „Ești pe listă”, mi-a spus, ca unui necunoscut. Cu toate că, în ultimii 6 ani, de fiecare dată când se nimerea să fiu de servici, noaptea, iar el să asigure paza, îl momeam cu „una mică”. (El o făcea „mare”, pentru că, întotdeauna, avea la piciorul biroului o glajă de „un fârtai”. Țuică de mere.

În acele zile, scriitorul Eugen Uricaru (de la revista Steaua)! făcea pe șeful, Carmen Cristian de la Radio Cluj îi cânta la mandolină, acompaniată de câțiva de-ai noștri, „foști”, cum ar veni. N-a fost chip să ajung la ei. Doar seara târziu, când l-am zărit pe unul dintre revolu­țio­narii care ne furnizau știri calde de pe frontul nevăzut, am putut să clarific situația. Noroc că ne cunoșteam bine, altfel aș fi fost dat afară… De tot.

Toți scriam în draci, tirajul era de 103.000!(unasutătreimii) exemplare, bașca ce mai „trăgeau” tipografii. Pentru „votcuța” lor. Care devenea „votcoi” în momentul în care sosea „plata” de la redacție. 1/2 mc de bancnote din cele mari!

Când ne-am întors pe Napoca 16, în prima ședință ținută în redacție l-am invitat eu pe Eugen Uricaru să părăsească arena. Autointitulatul „redactor șef” a plecat spre cele Italii, șef la scriitori, mai apoi, și dovedit suflet tartar pentru colegii de breaslă…

Noi l-am votat în unanimitate pe Ilie Călian. Și așa au trecut 26 de ani.

Pe repede ‘nainte

Câte s-au întâmplat în 30 de ani? Multe. După balamucul din 89 am poreclit ziarul „Adevărul în libertate” – adevărată ciufală – și am râs de cei de la București când și-au zis „Scânteia poporului”. Apoi am devenit „Adevărul de Cluj”, dar nu ne-am gândit niciodată că am putea fi șantajați de Dinu Patriciu cu brandul „Adevărul.” Am fost, rând pe rând, redactor (înainte de 89 am fost reporter 3,2,1), apoi, redactor principal, șef de rubrică, șef de secție, senior editor la Casa de editură Napoca, apoi director și redactor-șef… De la soldat la general, cum spunea prietenul meu Sorin Ovidiu Bălan. Am fost modelat, în sensul cel mai bun al cuvântului, și am modelat. Bine? Rău? Nu eu stabilesc. Am fost exigent cu scrisul meu și, mai târziu, le-am cerut asta și colegilor, am schimbat, în bine, sper, chipul ziarului. După chipul vremurilor pe care le trăiam. Zilelor și nopților dedicate articolelor, reportajelor și pamfletelor, știrilor, eseurilor, interviurilor și documentarelor le-am adăugat cinci plachete de poezie, un roman și nouăsprezece colaborări la monografii. Am citit cât încă de 3 biblioteci, mi-am susținut teza de doctorat și – important pentru mine – i-am îndemnat și pe alții să facă același lucru. Dacă nu mai mult. Am bătut continentul în lung și-n lat și am împărtășit cuvinte frumoase și gânduri înălțătoare cu cititorii mei. A fost și ușor, și greu, dar întotdeauna a fost frumos. Stau mărturie, în colecții, nenumăratele rubrici înființate, sutele de reportaje, miile de editoriale.

Apoi am demisionat

Ce m-a determinat? Cu toate că mai aveam ani de mandat, un cumul de fapte și sumbre orizonturi m-au convins că a venit vremea celor tineri.

Acum scriu la istoria cea… îndelungată a Făcliei. Am un interviu cu fostul fotoreporter Nicolae Gherasim, altul cu Ion Constantinescu (dragul meu șef de secție), amintiri despre colegi mai noi sau mai vechi. Pentru că – am spus – Făclia n-a fost a generației mele, nu e proprietatea celor de astăzi și nu-i a celor ce va să vină. Ci a cititorului clujean, născut sau doar plămădit și adoptat de aceste eterne și încântătoare – meleaguri.

Radu VIDA