O carte necesară. CĂLDURA UMBREI RECI DE LÂNGĂ NOI

VIOREL MOCAN

Este absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. A făcut parte din structurile de contraspionaj şi informaţii externe timp de 30 de ani până în anul 2001. O perioadă destul de lungă a fost şeful unei astfel de structuri.

Cazuistica, informaţiile obţinute în această „bătălie” deseori spectaculoasă, desfăşurată pe frontul invizibil cu puternicele servicii de informaţii străine, i-au oferit posibilitatea de a sesiza şi evalua într-o altă cheie fenomenele de orice natură care s-au petrecut şi se petrec în continuare în plan intern şi internaţional modul în care acestea se condiţionează şi se aşază într-un context bine regizat…

– Spre deosebire de alţi ani, asistăm la o dedublare a puterii informaţiei. Şi, mai ales, a numărului mare de împrejurări în care suntem asaltaţi de fapte reale sau ireale. Nu în multe părţi ale lumii un spion sau un contraspion se confesează. Dar atunci când o face, lumea devine avidă de cunoaştere. Pentru că pe “frontul nevăzut” au fost puţini, iar activitatea lor a fost mereu ascunsă celor mulţi. Vă propun, stimate domnule Viorel Mocanu, ca la începutul discuţiei noastre să ne definim termenii.

***

– Pentru… spion sau contraspion vă sugerez cadrul legal al Convenţiei de la Viena de la 1828 care a propus clasificarea informaţiilor în două categorii: informaţii publice şi informaţii nepublice. Până la acea dată existau, desigur, spioni, şi trădători (fără trădători nu se poate face spionaj!), dar convenţia a marcat un început, să-i zicem, organizat de informaţii şi de culegerea lor. Se ştie: toată lumea spionează! Toţi vor să obţine ceva ascuns, invizibil, ceva ce te interesează, ceva la care nu ai acces fără acceptul celuilalt. Sigur, dezvoltarea societăţii a impus securizarea cât mai multor date din dezvoltarea tehnologiilor a strategiilor şi aşa mai departe. În războiul ăsta invizibil şi adversarul, şi amicul doreşte să cam ştie cam care este strategia ta, cam unde ai ajuns într-un anumit domeniu de cercetare. Concurs. Competiţie, cu alte cuvinte. Care, în anumite contexte, degenerează. Trădătorul este cel care furnizează informaţia secretă, pe care structura statului specializată o clasifică ca atare. Iar contraspionul trebuie să facă în aşa fel încât aceste lucruri să nu se întâmple. De aici rezultă spectaculozitatea acestei profesiuni, dublată de sacrificiul pe care trebuie să-l facă individul pentru a contracara parşivenia costumaţiei informaţiilor. Este foarte uşor să ascunzi dar este foarte greu să găseşti!

– Deţinătorul de informaţie trebuie să aibă şi puterea de analiză a faptelor.

– Aceste aspecte stau la baza cărţii mele “EFECTELE MANIPULĂRII ÎN DICTATURĂ ŞI ÎN DEMOCRAŢIE” . M-a întrebat cineva: domnu’ colonel, câţi spioni aţi arestat până în 1989? Spre ştiinţa lui i-am răspuns: domnu’ preşedinte, spionii nu se arestează. Este o luptă între servicii. Şi fiecare încearcă să-l… dirijeze, să-l dezinformeze pe celălalt. Dacă-l arestez vine altul! Şi până îl găsesc… Că pe fruntea nimănui nu scrie “Spion”. El vine ca diplomat, ziarist, om de afaceri, profesor, doctorand … Sunt atâtea acoperiri pentru asemenea… servicii. Adevăraţii profesionişti în contracararea scurgerilor de informaţii sunt în… sediu, sunt descoperiţi, pe când culegătorii de informaţii secrete sunt acoperiţi. Ei au penetrări.Eu, ca ofiţer, nu mă duc pentru că răuvoitorii nu discută faţă de mine chestiuni care m-ar interesa. Sigur că aceste lucruri le pot afla de la “prietenul meu” care este acolo, curier, să spunem. Aşadar, treaba se reduce, dacă putem spune aşa, la o intoxicare între servicii. Serviciul ia informaţiile, le sintetizează, le analizează, cât pot le verifică şi le dau la decidenţi.

– De aici şi fascinaţia publicului pentru… umbre. Există o diferenţă între cartea de spionaj şi spionajul efectiv?

– Depinde de scriitură. Dacă-i ficţiune, aşa rămâne! Eu scriu despre realităţile pe care le-am trăit efectiv sau le-am aflat de la oameni de mare probitate profesională. În 30 de ani de activitate am adunat, vorba vine, de zece cărţi. Nu-mi dă voie legea şi deontologia profesională să le pun pe hârtie. Eu când am trecut în rezervă, am semnat un angajament. Că nu voi divulga informaţii şi date care sunt clasificate şi constituie secrete profesionale sau secrete de stat. Faptul că este un domeniu închis, se ţes mii de legende, se emit mii de păreri.. Toată lumea ştie, toată lumea spune… Dar, de fapt, nu ştie nimic! Este şi un scop în sine, dar şi unul de apărare a intereselor celor mulţi. Văd la multe televiziuni tendinţa sau chiar sarcina de a denigra aceste servicii, de a le scoate din aria de credibilitate. Ar trebui însă să se ştie că lucrătorii acestor servicii sunt sub jurământ, că ei nu pot presta împotriva intereselor ţării. Ei nu pot fi duşmanii propriului popor. Activitatea din spionaj, contraspionaj, antitero este legată de apărarea intereselor ţării lor. Peste tot în lume, ca să fim exacţi. Înainte de ’89… noi n-am fost o ţară agresoare, n-am căutat să compromitem pe nimeni, n-am vrut să ocupăm pe nimeni. Doctrina militară a României nu permitea armatei române să iasă înafara graniţelor ţării. De aceea armată României n-a admis prezenţa altor armate pe teritoriul naţional, fiind interzis prin lege manevre militare ale altor ţări în România. Sigur că România, ca orice alt stat, are interese în varii domenii. Iar fără informaţii aceste interese sunt periclitate. Denigrarea serviciilor nu face bine nimănui. Sau face bine doar… unora. Înainte de ’89 aveam pe teritoriul altor state oameni acoperiţi. Care lucrau pentru interesele ţării noastre. Acum multă lume pritoceşte întrebarea: cine sunt acoperiţii din presă? Dar întreb şi eu: Ce-i interesează? Sau pe cine interesează. Ce de nu ne interesăm mai degrabă de acoperitul lu’ ăla din presă, din Armată sau SRI, acoperitul lu’ ăla din Guvernul României sau de la Cotroceni. Ai lu’ ăla e duşmanul! Pentru că,de când lumea, toate serviciile secrete caută să penetreze în locurile unde informaţia circulă cu picioare crăcănate. Recrutând. Fie prin compromitere, fie prin cointeresare materială. Vreau să vă spun că un acoperit nu intră în sediu niciodată. Un acoperit nu trece prin faţa sediului. Un ziarist care a fost la un ofiţer de informaţii nu poate fi acoperit! Pentru că, dacă a intrat, să spună, s-a dus acoperirea. Şi aşa ceva nu se întâmplă în lumea asta mare !

– O carte trebuie citită. Şi mai ales “confesiunile unui contraspion” merită toată atenţia, chiar dacă acolo, nu se spune tot. Putem însă să desluşim tainele efectelor manipulării, nu?

– Cititorul trebie să înţeleagă următorul lucru: revenind la informaţii, la servicii, pentru că acolo e materia primă cu care se lucrează. Ce înseamnă o dezinformare? O manipulare? Că 50 la sută e adevărat! Se poate verifica oricând. Restul de 50 la sută îl faci cum vrei. Îl mulezi după interesul tău. Urmărind scopul pe care îl ai. Înainte de ’89, toată lumea trebuia să înţeleagă că politica partidului este formidabilă; că trebuie să fii fericit că trăieşti într-o asemenea societate; că trebuie să respingi total tot ceea ce-i înafara societăţii tale; că cine pleacă din ţară e trădător; că trebuie să te sacrifici.Sigur, fără sacrificiu multe nu se pot obţine. Dar asta nu are nici o legătură cu generaţiile de sacrificiul. Pentru că România a fost mereu sacrificată. Un exemplu: pentru organizarea acelei lovituri de stat din decembrie ’89 s-a lucrat ani de zile: prin media de afară, zvonistică bine organizată şi concentrată pe subiect.Opinia publica – s-a dovedit – este foarte sensibilă la zvonuri. Ea nu reacţionează aproape deloc dacă s-a făcut o autostradă. Pentru asta nu-l poţi scoate pe stradă, decât cu forţa. Dar oamenii se revoltă dacă nu s-a făcut şi s-a zvonit că s-au furat banii. Cu asta ies spontan în stradă. Asta e manipularea: mulţi se joacă cu mintea oamenilor. Se joacă cu buna lor credinţă. Sunt atâtea teorii sociologice, filosofice, atâtea concepte, atâtea definiţii. Care mai de care mai complicate. Dar viaţa este simplă. Reală şi materială şi spirituală. Noi o complicăm!Luăm spiritul uman, îl manipulăm şi obţinem materialul şi atitudinea favorabilă sau defavorabilă. Prin manipulare am făcut poporul român să aplaude venirea armatei americane. Şi cumpărăm de la ei armament de second-ul second-ului. Dar nimeni nu spune acestui popor ce am pierdut. Noi nu mai avem vecini pe care să ne putem bizui. Şi nu se ştie niciodată ce se coace în laboratoarele lumii. Şi când avem nevoie unul de altul. Nu-s alarmist, dar putem rămâne făr’ de ţară! Pentru că suntem pe un curs descendent. Am devenit dintr-o ţară puternică, în curs de dezvoltare, o… colonie. Şi-mi asum responsabilitatea vorbelor pe care le rostesc.

– Sunteţi foarte supărat.

– Da, petru că nu înţelege nimeni că o ţară trebuie să fie o ţară, cu toate structurile unei ţări adevărate: cu armata ei, cu industria ei, cu locurile de muncă corespunzător plătite, cu cultura şi şcoala ei, cu religia ei şi cu serviciile ei. Care servicii trebuie respectate şi puse la locul lor.

– Decidenţii în aceste chestiuni?

– Sunt slabi. Mă uit la acţiunile CSAT-ului. Doar vorbe. Planul după care se ghidează un serviciu de informaţii este dat de gravitatea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale constatate de CSAT. El hotărăşte: cine-i statul amic, cine-i ţara inamică, de unde vin ameninţările… iar serviciile îşi adaptează planul de bătaie în raport cu ce spune acest organism. Şi care nu poate fi îndreptat împotriva intereselor ţării.

– Fiecare generaţie a avut o ţintă majoră, vreau să zic, care a strâns toate valorile naţiei întru atingerea ei. Aţi identificat, în ultimii ani, un asemenea proiect de ţară?

– Nu! Şi am să şi explic de ce. Un compromis naşte un al doilea şi aşa şi mai departe. Până la un compromis general. Atunci, în 1989, când am acceptat primul compromis s-a… compromis totul. Gata! Am ajuns să vindem suveranitatea statului. Am făcut-o praf! Atunci, în1989-90. Ştiu oameni din presă, de aici, de la noi, care au fost contactaţi şi, recrutaţi până la urmă. Odată la săptămână, venea ataşatul să dicteze ce să mai scrie. Asta ca să se menţină starea de neîncredere, de bulversare şi anarhie, până la urmă. Nu dau nume, n-am dat nici în carte, dar ar fi bine să mă credeţi pe cuvânt. Ce a fost valoros am aruncat, şi am rămas noi, clienţii politici. Cu toate că eu consider că nu avem o clasă politică responsabilă. Singura formaţiune, care nu-i partid, e UDMR. Această entitate ştie precis pentru ce luptă! Ăsta are un proiect. Pe care şi l-a fixat în 1988 şi cu care merge înainte până şi-l realizează. Restul… Uitaţi-vă! Avem un Guvern marionetă, care există pentru a face posibil să se întâmple ceea ce trebuie să se întâmple. A crescut salarul minim? Dar de ce l-am făcut minim? De atunci, în ’89 i-am umilit pe meseriaşii care câştigau şi 5-6ooo de lei şi i-am adus la salarul minim de 700 de lei. Să fim atractivi? Cui să fim atractivi? A ! Că moştenirea chiar a fost grea. Au fost întreprinderi, a trebuit vândută marfă, adusă materia primă, ţinută uzina, produs plus valoare… A fost mai simplu să desfiinţăm agenţiile comerciale, am pus la pământ Ministerul comerţului exterior şi cu asta basta! Sigur că falimentul îşi face pârtie. Şi nu poţi face un proiect de ţară, dacă în Parlament şi în structurile puterii nu sunt oameni ai Ţării.

– Aşteptăm cartea. Pe când lansarea?

– Joi, 8 februarie a.c., la Sala Muşlea a Bibliotecii Universitare “Lucian Blaga”, ora 16.

Interviu realizat de

Radu VIDA