Morala umană în căutarea identităţii

Omenirea trece prin momente grele de cumpănă, momente care se resimt acut în plan intern când se pare că valorile constituite de-a lungul secolelor se clatină.”Dezţărarea” a devenit o boală endemică, nesiguranţa rănduielilor juridico-politice în cele trei decenii de făurire a democraţiei româneşti a devenit o povară dificil suportabilă. Oare nu mai putem naviga spre capul bunei speranţe lipsindu-ne Farul din Alexandria? Şi totuşi, un punct de sprijin avem. ,,Dacă românii însemnează ceva în istoria luminată a omenirii- şi acest lucru nu-l contestă astăzi nimeni, dimpotrivă- faptul se datorează limbii latine pe care şi-au însuşit-o strămoşii nostri etnici şi au transforma-o de-a lungul atâtor generaţii, în româna de azi, limbă demnă să stea, cum stă în momentul de faţă, alături de semenele ei cele mai strălucite.” 1

Am specificat anterior limita de jos (profanul) şi limita de sus (sacrul), am analizat reperele necesare pentru o conduită etică responsabilă desluşind notele esenţiale ale termenilor de moralitate, morală şi etică. Rememorând interogaţiile kantiene (Ce putem şti? Ce putem face? Ce putem spera?) este necesar să mergem mai departe pe linia adâncirii acestor întrebări, chestionându-ne care este identitatea moralei umane şi cum se prezintă ea în prezent. Departe de a fi ceva tainic, ceva sfânt, morala umană pleacă de la relaţiile interpersonale şi instituţionalizate într-o continuă aşezare şi reaşezare.

Dispunem de puţine certitudini pentru a reuşi să-i determinăm identitatea, pentru a-i putea desluşi chipul “in realiter”. Dacă plecăm de la observaţie şi experienţă şi nu avem cum să nu o facem, atunci admitem că ne aflăm prinşi într-un proces al înlănţuirilor stărilor concrete ale cărui cumul poate configura trecerea de la individ la persoană, adică s-ar putea finaliza cu un relief sau caracter moral. Morala există prin oameni, printre oameni şi pentru oameni. Doar când ne apropiem de limita superioară (sacrul) datorită strădaniilor şi eforturilor îndelungate, ne putem chestiona precum Sf. Augustin dacă am fi reuşit fără să ascultăm de poruncile bunului Dumnezeu.

În determinarea existenţială a moralităţii (iraţional, raţional, spontan, inteligibil, pasiv, activ) face ca morala să se structureze diferenţiat de la o perioadă la alta, fără să vizăm etajul superior, cel alcătuit de lumea valorilor. Pe parcursul secolului al XIX-lea asistăm la o controversă memorabiliă între Kant, socotit ultimul dintre marii metafizicieni, şi J.Bentham. Kant admiţând apriori originea şi sediul termenilor morali în raţiunea omenească, iar Bentham drept criteriu al valorilor câtimea de a ne face fericiţi prin satisfacţii materiale şi spirituale.

Sesizăm un ic metafizic, o despicare între sensibil şi inteligibil la Kant pentru a face loc imperativului categoric, pe când la Bentham dorinţa de-l înlătura din registrul fiinţării morale zăbovind la clasificarea şi ierarhizarea câtimii de a fi fericit. Una e când binele e admis metafizic, scris cu majusculă în tabla de valori a lui Platon şi cu totul altceva când e admis în voia liberului-arbitru, adică asemeni unui seismograf sensibil, şovăitor şi ezitant.

Ceea ce e paradoxal este că în ambele variante legea morală atrage după sine necesitatea pedepselor şi răsplătirilor în viaţa de apoi. Metafizicienii înlocuiesc obiectivul cu subiectivul ca şi cum nu ar exista nivelul de jos al indivizilor.Aici şi acum găsim obârşia datoriilor.Din totalul componentelor fiinţei umane, creierul ca şi sediul central al acestuia permite germinarea asociaţiilor, producerea amintirilor şi reinvigorarea acestora, putându-se transfera de la un nivel la celălalt al sinelui psihismului uman (inconştient, preconştient, conştient), dar şi posibila lor uitare.

Ceea ce nu înţelegem îndeajuns este distanţa ce se interpune între asemănările şi deosebirile dintre comportamentul animalic şi comportamentul uman. Dincolo de “împachetarea” pornirilor instinctuale la animale intervine intuiţia şi dresajul, pe când la om centrii nervoşi superiori asigură, pe lângă reflecţie şi comunicarea verbală, adică pe lângă obiceiuri, tradiţii, cutume şi apariţia “noului” şi a educaţiei. Categoric, distingem între selecţie şi dresaj, în rândul animalelor şi educaţia pe care o putem dobândi şi cultiva la oameni, încărcătura axiologică a acesteia. Una este “educo educare” în sens de creştere, şi altceva “educo exducere”, adică orientarea valorică a maturizării psihointelectuale. Indiscutabil, pornim de la aceeaşi experienţă primară: deprinderi, tendinţe înnăscute, care iscă sentimente de plăcere sau durere, după cum le dăm ascultare sau ne împotrivim lor; probabil că aceste sedimente iniţiale, metafizicienii le-au nimit sentiment moral, ideea înnăscută a binelui, conştiinţă morală, adică a transformat nişte sedimente în entităţi tainice.

Ori, acesta fără judecată, fără chibzuire, adesea contra chibzuirii hotărăsc ca stăpâni şi cârmuiesc conduita vieţii. Educaţia personală nu poate să schimbe aceste porniri “împachetate”. Căci, amestecul între virtuţi şi vicii, numit, “hybirs” nu-l poate nega nimeni. Dacă acceptăm să plecăm de la condiţia de “câini dalmaţieni”, ipoteză pe care o putem accepta în mod relativ, refuzăm categoric să fim trataţi sau maltrataţi în viaţa publică ca şi “câini maidanezi”.Când justiţia se aplică nedrept, să nu uităm că Antoine Saint-Just, un om demn şi cetăţean nobil a fost ghilotinat pe nedrept şi, deci, injust. Aşa încât, câteodată ne întrebăm de câte secole mai avem nevoie ca să ne căutăm dreptatea, întrucât n-am reuşit sub nicio formă să dăm de urmele ei reale până în prezent?

Geneza sentimentelor morale urmează un alt traseu decât cel al peregrinării păsărilor călătoare. Lumea a început prin a se supune colectivităţii sau unui stăpân, întrucât nesiguranţa atrăgea o primejdie mai mare. În acest caz, la nesupunere, act care a dus la răzbunarea celorlalţi oameni i s-a găsit un nume şi o pedeapsă, şi anume aceea de “ţap ispăşitor”. Antigona a lui Sofocle s-a sacrificat pentru “legile nescrise”, care contraveneau oridinii civile a lui Creon. Contrar filozofului din Könisberg doi factori de căpetenie au dat naştere sentimentului datoriei: mai întâi pedepsele aplicate de indivizi sau grupurile conducătoare, apoi acţiunea mediului social numită opinie publică. De ce contrar? Deoarece Kant admite (datoria) ca fiind aprori, adică înaintea oricărei experienţe, or sentimentul datoriei, socotit ca bază a oricărei morale sub anumite constrângeri politice şi religioase sau invers, sunt acelea care instituie îndatoririle.

Treptat omul a dobândit, fără voia lui, subjurisdicţia obiceiurilor şi repetiţiilor, puterea de a exercita asupra faptelor lui un control oarecare şi de a prevedea consecinţele. Morala e un fapt, e o stare, se leagă de geneza sentimentelor (de datorie, de respect, de pudoare, de îndatoriri etc.), chiar dacă nu este o creaţie colectivă asemeni limbii materne. A sosit clipa să marcăm o diferenţă esenţială între morală şi ceea ce putem numi “geniul limbii”. Fără părinţii nostri n-am putea exista, tot aşa cum fără limba pe care ne-a transmis-o odată cu viaţa, n-am putea exista ca fiinţe cuvântătoare sau popor.

Dar, limba nu este un produs al voinţei omului şi nu poate fi modificată în conformitate cu anumite idei fixe (latinism, Timotei Cipariu şi A.Treboniu-Laurian sau italienism profesat de Ion Heliade-Rădulescu). Morala ca stare, dar în deosebi, morala propriu-zisă în mod imperios solicită acte ale voinţei publice, ceea ce o deosebeşte de instituirea limbii materne. Greşeala cea mare este lipsa activismului creator în viaţa publică care să răsplătească îndelungile noastre eforturi de a supravieţui şi de a accede la o viaţă normală şi stabilă.

Specificam într-un eseu anterior că plasticitatea reprezintă o caracteristică esenţială a condiţiei umane. Pe aceasta ne bazăm când punem accentul pe educaţie şi autoeducaţie. Despre educaţie am subliniat că ea se ocupă de orientarea valorică a maturizării psihointelectuale. Despre autoeducaţie nu putem vorbi decât prin acţiunea conjugată a voinţei şi conştiinţei ca factori determinanţi ai persoanei şi/sau personalităţii. Conştiinţa morală, prin cunoaşterea de sine, prin cunoaşterea de celălalt (cel puţin prin analogie) prin împărtăşirea în comun a unor “valori veşnice” adevărul, dreptatea, omenia sau omenitatea, sunt repere ce ne pot călăuzi înspre descoperirea sensului vieţii.

Întrebarea dacă omul este o fiinţă care se poate moraliza sau educa, răspunsul nostru este pozitiv, dar trebuie să instituim activismul creator pe meleagurile româneşti. Odată cu Socrate şi Iisus începe să se înalţe idealul moral. Dacă utilul este la baza moralei, atunci nu putem depăşi câtimea fericirii particulare şi obsteşti. Nu putem ieşi din plasa intereselor mărunte şi meschine. Ca atare, nu găsim identitatea morală actuală în Utilitarism sau în Pragmatism. Căci, dictonul ,,fă altuia ceea ce ai voii să ţi se facă ţie” cuprinde o învăţătură nobilă, dar e insuficient. Pe când, dictonul profesat de Kant ,,poartă-te ca şi cum maxima acţiunii tale ar trebui să ajungă o lege universală” exprimă indivitualismul iluminist, dar, de asemenea, învăţătura morală e insuficientă. Una e o expresie a înţelepciunii moralităţii comunitare, cealaltă expresia îngustă a unui individualism iluminist.

În acest context morala evoluţionistă profesată de H. Spencer nu este îndreptăţită să considere doar schimbarea sau doar să luăm act de fiinţarea sa. E dificil să apreciem adevărul când e simplu şi, pe deasupra, şi profund. Formarea caracterului moral şi nobil considerăm că e scopul major al oricărei morale, indiferent de sorgintea sa, de turnura şi interpretarea sa. Finalmente, putem stabili o analogie între starea morală a Romei şi aceea a Europei contemporane. Astăzi, ca şi atunci, este o impătimire necumpătată pentru bani şi pentru plăcerile mai rafinate sau josnice. E semnificativă confuzia între bun şi bunuri, încercarea de a trasa o echivalenţă între bunătate, ca şi calitate morală, şi posesia bunurilor ce depăsesc simţul măsurii.

Bogat e cel care nu posedă doar bani sau bunurile, ci acela care are un “supliment de suflet”. Banul dobândit pe căi rele sau bune stârneşte o lăcomie fără hotar. El este nu numai “ochiul Dracului”, cum se spune în popor, ci şi miza violenţelor mafiote, drenarea curgerii de sânge în toate părţile planetei noaste. Banul ca şi iubirea din patimă întunecă mintea. Dezţărarea şi anonimizarea ar putea să ducă la pierderea identităţii naţionale, ceea ce ar fi mai tragic decât pierderea identităţii morale. În orice caz, nu regăsim identitatea moralei actuale, focalizându-ne atenţia asupra enunţului spencerian, şi anume ,,Viaţă desăvărşită într-o societatea desăvârşită.” Alături de limba maternă, viaţa care nu a apărut în niciun laborator reprezintă pentru noi un adevărat “miracol “. De aici nevoia de maxima chibzuire şi luciditate.

Profesor Univ. Emerit
Teodor Vidam

1       Iorgu Iordan, Istoria limbii romane (Pe inţelesul tuturor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc;1983, pag.8).