„MI-AM DESCHIS DRUMUL ÎN VIAŢĂ CU BISTURIUL”. O de vorbă cu prof. univ. dr. Teofil POP, directorul general al Interservisan Cluj

La şapte decenii de existenţă, prof. univ. dr. Teofil Pop rămâne un tânăr cu o enormă experienţă de viaţă, mereu ţinând pasul cu o modernitate afectivă, plauzibilă. Acum, la aniversare, l-am provocat la a desprinde câteva stampe din existenţa-i binecuvântată, ca o posibilă şi inevitabilă tentaţie exemplificatoare.

– O tentaţie: să vorbesc cu o somitate a medicinii româneşti, fără să pomenim de… medicină. Se poate?
– Greu. Dar putem încerca.

– Să dăm ceasul înapoi…
– M-am născut la Cluj, unde am făcut şcoala primară, apoi liceul la Eminescu şi-mi aduc aminte cu plăcere că aici eram apreciat. Am câştigat olimpiada de chimie şi, recunosc, eram foarte mândru de asta. Dar am fost şi şeful echipei de fotbal a liceului şi mai am pe undeva diplomele câştigate la lungime, 400 şi 800 de metri. Neîndoielnic, şi eu am avut o viaţă de licean mai mult decât frumoasă. Părinţii locuiau la casă, aveau peste 200 de metri pătraţi cu livadă, grădină, casă frumoasă… A venit însă tăvălugul socialismului, casa a fost dărâmată – o poveste întreagă.

– La liceu eraţi clasă mixtă şi, aşa se întâmplă în lumea asta, dragostea pluteşte în aer.
– La vârsta asta, da, ai hipersalivaţie! (râde). Eram bine construit fizic şi sigur că au existat simpatii. Nu pot să spun dragoste, dar simpatiile s-au păstrat multă vreme, în sensul unui respect reciproc şi al unor nostalgii pentru chefurile de altădată. Cu bune şi cu rele, eu am mers mai departe, am intrat la facultate la şaptesprezece ani şi jumătate. Muncă multă, recunosc plăcută, dar trebuia tot timpul să am bursă. Şi asta cerea mai mult decât o frenezie specifică vârstei.

– Opintiţi să nu pronunţaţi cuvântul medicină!
– M-aţi provocat.

– Dar…
– În anul doi trebuia să facem practică la diferite spitale. Na! M-am cerut la „Clujeana”, nu neapărat pentru că aveam o bicicletă semicursă şi-mi era uşor s-o tai peste calea ferată, să ajung acolo. Motivul era altul. Cunoşteam doi medici şi i-am rugat să mă lase în policlinică să învăţ să fac injecţii intramusculare, intravenoase… În scurt timp, făceam injecţii în zona unde locuiau părinţii mei şi mai completam cu un leuţ bursa.

– La absolvire?
– 4 luni de şcoală de ofiţeri şi o cerere: să plec în zona Bucovina, un spital unde primeam locuinţă, masă bună… Şi m-am apucat de treabă. Am învăţat de la profesorul Mureşan să fac infiltraţii (în cap, după cap, în articulaţia mandibulară, în spate) şi, sincer, mi-a mers foarte bine. Era o zonă frumoasă, aveam o cantină bună, o cramă pe cinste şi prieteni de nădejde. M-am maturizat profesional, am asistat la peste 200 de naşteri, aveam şi multe gărzi care mi-au rotunjit veniturile. Părinţii mă tot rugau să vin mai aproape, aşa că a trebui să plec şi mi-am găsit un post la Mihalţ. Mi-am cumpărat o Dacie şi naveta a devenit mai simplă. Am fost şi director de tabere la Câmpeni, am făcut şi gărzi cât încape, dar am reuşit la un concurs de asistent la UMF Cluj.

– Iar medicină… Cum v-aţi cunoscut viitoarea soţie?
– Eram la liceu, ea era la Coşbuc, s-a înfiripat o prietenie frumoasă, care a durat 4, poate 5 ani… Era studentă la Filo când ne-am căsătorit. Şi am rămas împreună. Am o fiică care este tot medic primar dermatolog şi mi-am ordonat viaţa în aşa fel încât să mă simt confortabil în pielea mea. În acest timp, însă, am citit, am experimentat, am învăţat de la alţii, aşa că, la o vreme, mi-am permis să le spun studenţilor mei că cel mai ruşinos lucru e să fi impotent profesional. Trebuie să-ţi pese, să te implici, să nu treci pe lângă nimic nepăsător. Numai aşa poţi să acumulezi. Să te simţi, la un moment dat, pe picioarele tale, cum se spune.

– Când a venit acel moment, unic aş zice eu, când aţi ştiut că vreţi să deveniţi chirurg?
– În anul 5 şi 6 de facultate am fost preşedintele clubului de chirurgie infantilă. Aşa că n-am plecat cu ideea de a deveni chirurg orl-ist. Profesorul Vagner ţinea foarte mult la mine. Am cerut detaşare la chirurgie infantilă. Şi operam cu domnia sa. E drept, aveam mâna formată pentru că am frecventat mai mult spitale. Profesorul Merfu mă agrea în mod deosebit şi făceam operaţii la ginecologie cât încape; profesorul Mureşan m-a învăţat să fac infiltraţiile; am învăţat mult şi de la profesorul Mircioiu, cu care am păstrat relaţii peste ani şi chiar a lucrat la clinica mea. Şi, important, de la fiecare înveţi. Dacă vrei, şi-ţi dai interesul. S-a întâmplat ca la chirurgie infantilă să nu se aprobe post şi mă tenta să dau curs invitaţiei profesorului Nanulescu. Am fost chemat la ORL. Şi am spus că vin dacă nu sunt vizat pentru „carne de tun”. Se practica la vremea aia să fie unul preferat şi 2-3 medici umplutură. Am avut şi şansa de a merge la psihiatrie. Într-o discuţie cu fostul decan, profesorul Ghiran şi-a dat seama că citesc multă psihiatrie. I-am spus că fac asta pentru că, sunt convins, nici un medic de calitate nu poate face actul medical fără să fie un bun psihiatru sau psiholog. Trebuie să afli pe cine ai în faţă, apoi prin anamneză să descoperi ce gânduri îl preocupă şi ce necazuri are. Şi numai după, poţi să te ocupi de pacient. „Aş fi dispus să te reţin asistent”, mi-a spus. „Domnule profesor, îmi place foarte mult psihiatria, dar cred că am o singură şansă în viaţă: să-mi deschid drumul cu bisturiul”. Am rămas însă în relaţii foarte bune şi a lucrat aici, după ce eu am devenit conferenţiar, profesor şi proprietar de clinică.

– Aţi pronunţat nume mari de medici, care au făcut ca şcoala clujeană să aibă o anume faimă. Generaţia de astăzi repetă figura frumoasă a celor pe care i-aţi pomenit?
– Medicina, viaţa în acest domeniu te obligă să înveţi. La rezidenţiat deja sunt 2,3 pe un loc. Iar selecţia e mare. Concurenţa acerbă. După ce intri pe specialitate, trebuie să-ţi reordonezi gândirea. Să te strădui să afli tot ceea ce aparţine şi disciplinelor conexe. Dragoste cu sila nu faci, şi nici nu poţi obliga pe cineva să înveţe. Dar într-o etapă ca specializarea, învăţătura revine pe prim plan. Iar simbioza dintre teorie şi practică trebuie să fie perfectă. Sigur, asta se cheamă sacrificiu. Dar numai aşa te poţi pune cu adevărat în slujba bolnavului. Aici nu este ca la Poştă: !Ce doriţi? Poftiţi! Am terminat!”. Bolnavului trebuie să-i dai un diagnostic diferenţiat şi să-l urmăreşti îndeaproape. Bolile cronice, spre exemplu, nu le poţi face față mare cu un zîmbet. Ele ard ca un foc mocnit şi, din când în când, se reaprind. La intervale, trebuie examinat: endoscopic, laborator, tomografie… Meseria asta se face numai dacă simţi că poţi. Altfel, există posibilitatea să faci pe agentul, să vinzi leacuri…

– Una din problemele noastre e că pleacă lumea în Vest. Şi medicii fac la fel. Nu se poate face medicină adevărată în România?
– Ba da. Hotărât, da! Am avut norocul să călătoresc mult. Şi am avut multe oferte să rămân. Nu puteam însă să-mi părăsesc familia, care atunci era expropriată şi nu puteam să-mi părăsesc prietenii. Banul? Este bun. Dar nu când îţi vinzi ceea ce ţi-e mai drag. Şi la noi se poate câştiga 3-4 mii de euro. E ceva, nu? Am întâlnit medici plecaţi, dar foarte slabi. Şi acolo sunt trimişi în locuri izolate, unde nu se poate spune că fac medicina adevărată. Nu prea există prietenii. Poate doar când nimeresc în comunităţi româneşti. Nu odată e trist să fii ausländer. Eu am pacienţi din Statele Unite, Anglia şi Canada… Spun ei că nu au aşa aparatură cum avem noi. Şi oameni de mare specializare. Deci…
Se poate!

***
Găselniţa jurnalistului n-a putut fi respectată, Pentru profesorul Teofil Pop medicina înseamnă totul. Şi nu există episod din viaţa domniei sale să nu fie legat de această ştiinţă. Care, din tinereţe, a devenit sentiment. Închegând heraldica unui om care a iubit, deopotrivă, munca, familia, prietenii, semenii…
Viaţa, până la urmă.

Interviu realizat de Radu VIDA