Madrigal. Sau faima melodică la altitudini amețitoare

Paşi pe caldarâm.
Opera Naţională din Cluj-Napoca e luminată feeric, oraşul întreg se scufundă în lumina sărbătorilor ce va să vină, firesc, deci, să mă încerce în drum spre muzica celestă, frânturi rupte dintr-un lied. I-am tradus cândva, în spaniolă, anume poeme din Al. Căprariu şi de atunci mi-am dat seama cât de frumos sună în româneşte croşetat de vorbă frumoasă: „A devenit aproape ritual/ un wisiki, un fotoliu şi-o ţigară…” Nu, nu despre acest poem e vorba într-o seară de decembrie, când neaua a acoperit până şi visurile copilăriei şi ninge ca în zicerile lui Anderson. A, da! Mi-am amintit: „Întinderi albe-n mine, uneori,/ Şoptesc ca mare-n scoica de pe plajă/ În puritatea vastelor ninsori/ Sunt beat de albul calm ca de o vrajă./ Chemări îndepărtate se aud/ Pierind în suflet păsări călătoare,/ Şi zborul clipei mă sărută crud,/ Sculptându-mi tinereţea în ninsoare./ De-atâta alb ce va veni şi-a fost,/ Mi-aş pierde urmele-n ninsoare/ De n-aş cunoaşte tâlcul, pe de rost,/ Al gurii tale veşnic arzătoare”.
Sonorizând dalele de marmură proaspăt curăţate de după marea ninsoare, ajung la Operă. Lume… Las în urmă perpendicularele de alb catifelat ale peisajului citadin, în care parcă toţi şi toate s-au transformat în mesteceni cântători şi pătrund în lume de pluş şi candelabre de cristal.
„O, du Lieber Augustin…”
Mi-am amintit de statuia cimpoierului de la Viena, nu neapărat pentru că ar avea ceva cu seara care ne aşteaptă, ci pentru că, şi aici, ca şi acolo, sala de spectacole are însuşirea de a nu se risipi în detalii. Ba amănuntele: ghirlande de crengi de brad cu globuri multicolore, o bandă lată de flori de au ca finalitate trezirea tuturor sensibilităţilor, amănuntele, astea şi încă câteva, nu fac altceva decât să concentreze în sine o finalitate unică şi specifică, totodată. Miroase a frumos şi se vede de… bine. Iar pe scenă urcă Madrigal-ul.
Vade mecum.
Arareori îngăduie zeii ca, în timp, ceva sau cineva să reziste aşa de mult. Orchestre mai mari sau mai mici, grupuri corale susţinute din toate punctele de vedere s-au destrămat la prima adiere de vânt.
Iar la noi, nu lipsesc furtunile…
S-a întâmplat în 1963. Secolul trecut, vas’zică. Marin Constantin a fost cel care i-a adus faima în cele zări.
Corul Madrigal a susţinut peste 4500 de concerte aplaudate de melomani de pe întreg mapamondul, impunându-se astfel ca un adevărat brand de ţară. Este etalonul mondial al muzicii corale camerale, cu un repertoriu îndreptat către renaşterea europeană, muzică bizantină şi creaţia contemporană românească şi universală. În noiembrie 2016, Corul Naţional de Cameră „Madrigal-Marin Constantin” a fost recunoscut oficial ca ambasador al Libertăţii, Speranţei şi Păcii, primind premiul „Jean Nussbaum and Eleonor Roosevelt” la Palatul Naţiunilor Unite din Geneva, în cadrul Summitului Global de Religie, Pace şi Securitate. Anul acesta, Corul Naţional de Cameră „Madrigal-Marin Constantin” a împlinit 55 de ani de activitate neîntreruptă, devenind astfel unul dintre cele mai longevive ansambluri corale.
Aşa scrie în programul de sală.
Dincolo de cuvinte, statistic, bilanţuri, există oamenii. Profesionişti ai frumosului şi cântului coborâtor din al XVI-lea secol. Atunci lumea a rămas încântată de muzica de cameră polifonică, având la origine cântecul pastoral pe mai multe voci. Textul? Poezia lirică, ce exprimă sentimente delicate sau complimente galante. Petrarca, Tasso, Guasini… Iar muzica unui Thomas Morley sau John Wilbye a adus în voci vibrante gingăşia şi măreţia domniţelor de altădată. Una dintre ele, contemporana noastră: Anna Ungureanu.
Se obişnuieşte mai puţin în lumea noastră să vedem femei-dirijor. Şi, cu atât mai puţin, când este vorba despre un cor de un aşa renume. Aşa, în rochia-i lungă, neagră, cu dantele, acoperită de o mantie lungă, albă, într-o linie rotunjită, efigia dumneaei se potrivea cu un donjon. S-ar mişca şi pietrele turnului cel înalt de castel fortificat la auzul glasurilor reunile ale corului condus, stăpânit, mai bine spus, de doamna Anna Ungureanu. „Bună dimineaţa la Moş ajun”, Florile dalbe”, „Natalis Domini”, „O ce veste minunată”, „Steaua sus răsare” – numai câteva titluri care au fermecat sala.
(Tăcere ca în catedralele cele vechi, Pământul chiar părea că şi-a oprit rotaţia şi respira în sonurile lui „Mărire-ntru cele-nalte”, „Noi umblăm să colindăm”, „Gaudete!”, „Shchedryk”, „Deck the Hall”, „Petit Papa Noel” –doar un telefon al zilelor electronice în care trăim a spulberat vraja. Publicul – minunat – a dat măsura înţelegerii depline pentru nesăbuitul spectator şi a aplaudat, acoperind mizeria prezentă, până când semnatul a luat-o spre alte cărări).
Vraja se reface, legenda continuă…
Au urcat pe scenă o parte din copiii cuprinşi în programul Cantus Mundi. Un Program naţional care cuprinde 30.000 de suflete, sub umbrela a peste 1000 de coruri. Există, aşadar, viitor. Iar glasurile reunite ale Madrigalului, ale copiilor şi ale publicului din sala Operei Naţionale din Cluj-Napoca au creat un impresionant cor de peste 1000 de persoane care, într-un glas, au socializat pe acordurile binecunoscute ale compozitorului Ioan Dumitru Chiriţescu: „Moş Crăciun cu plete dalbe”.
Nămeţii de afară au mai primit o pală de bucurie când, la ieşire, aceiaşi copii, de data asta sub bagheta dirijorului secund Cezar-Mihail Verlau, au încântat cu clinchet de clopoţel asistenţa.
O lacrimă şi-a făcut cărare spre lumea rece dinspre Catedrală, fie şi pentru că a fost o seară pe cinste, pentru că alături de nume mari am fost şi noi parteneri media şi pentru că emoţiile nu pot fi zăgăzuite la infinit.
Madrigal, sau via regia.
Radu VIDA