Când ești om bun…

„Când ești om bun, poți să faci bine în mai multe forme”. „Dacă ești sensibil, ești, nu devii în urma privirii suferinței altora”. ”E foarte important să vedem ce se întâmplă în jurul nostru, să nu fim nepăsători și să nu trăim doar pentru noi”.

Aceste fraze, extrase din interviul cu d-na inspector școlar general adjunct, prof. Mariana POP, definesc în mare măsură proiectul „Voluntari pentru Educație”, pe care l-a inițiat pentru elevii internați la Institutul Oncologic din Cluj. Definesc, însă, și acei „oameni buni” pe care „îi găsești atunci când trebuie” și care, la solicitarea d-nei Mariana Pop, s-au implicat de bunăvoie în proiect. Dar, mai cu seamă, definesc Omul Bun Mariana Pop, care, pentru această ”formă” de a face binele și-a pus ”la bătaie” nu doar mintea, nu doar profesionalismul, ci tot sufletul.

Așadar, interviul:

– În urmă cu trei ani calendaristici ați inițiat un proiect în care sala de clasă a fost înlocuită cu salonul de spital sau cu holul spitalului, iar lecțiile au fost ţinute, nu de puţine ori, la patul bolnavului. Alături de copiii bolnavi de cancer, internați la Institutul Oncologic din Cluj, ați demonstrat, profesorii implicați în proiect, că boala nu pune capăt nici dorinței de cunoaștere, dar nici viselor, speranţelor şi, așa cum spuneați la un moment dat, „nevoii de a da şi de a primi bunătate, apreciere şi, mai cu seamă, dragoste”. Câți beneficiari a avut până acum proiectul „Voluntari pentru Educație”, de pregătire școlară a elevilor bolnavi de cancer, internaţi la Institutul Oncologic „Prof. Dr. Ion Chiricuţă”?

– Iată că suntem în al patrulea an (școlar – n.n.) de proiect și din păcate putem spune că au fost prea mulți beneficiari ai acestuia. Spun din păcate, deoarece am fi dorit să nu vedem niciodată un copil bolnav, mai ales bolnav de cancer. Au fost, până în aceste zile, 150 de copii și tineri pentru care s-a continuat școlarizarea în spital, indiferent în ce clasă sau nivel au fost sau sunt înscriși, în grădiniță, școală sau liceu.

–  A crescut sau a scăzut numărul elevilor dvs de la Institutul Oncologic, de la un an la altul?

– A fost constant, în jur de 40-45 de copii au fost în fiecare an înscriși în acest proiect.

–  S-au modificat, în acești ani, grupele de vârstă ale elevilor?

– Cei mai mulți au fost sau sunt elevi din ciclul primar și gimnazial. Au fost perioade când aveam un număr mare de liceeni. De anul trecut am oferit școlarizare și pentru copiii care trebuiau să meargă la grădiniță și care, din păcate, o spun din nou, au aflat primele taine ale imaginilor, ale numerelor sau ale culorilor într-un alt loc decât grupa grădiniței unde era de dorit să fie.

Cei mai mici au doi-trei ani. Vă voi spune cum am început să lucrăm și cu ei. Colegele mele, doamnele învățătoare, lucrau zilnic cu elevii din ciclul primar, învățau împreună litere, cifre, colorau, decupau, făceau proiecte, rezolvau probleme de matematică, pregăteau felicitări de Crăciun sau făceau mărțișoare mămicilor sau doamnelor doctori. Cei mici erau cu părinții lor în holul mare al spitalului sau erau colegi de salon cu cei din ciclul primar și îi priveau pe toți muncind și descoperind lucruri noi; și așa au dorit să participe  și ei. Ideea de a coopta colege educatoare alături de noi a venit ca o nevoie, privind ochișorii copiilor care doreau să facă același lucru, acolo, în școala din spital.

– Câți profesori s-au implicat până acum, ca voluntari, în proiect? Ce specialități au aceștia și cum i-ați selectat?

– Cu mândrie spun că am avut peste 100 de profesori voluntari, unii fiind de la început cu noi, alții fiind deja de doi ani cu copiii. Avem și oameni care și-au dorit să fie în acest an cu noi la spital, să cunoască un alt spațiu și să cunoască niște copii minunați, cuminți, care acceptă lupta aceasta nedreaptă, pentru viață.

Profesorii care intră în noua școală au specialitățile cerute de fiecare elev și de profilul școlii de unde provin aceștia. Am asigurat 21 de specialități sau discipline, au fost cerute 4 limbi străine – engleză, franceză, italiană, germană – și am avut oameni pentru fiecare dintre acestea. Știți că eu trimit în sistem, la începutul fiecărui an școlar, o scrisoare pentru educație, prin care chem alături de mine oameni dragi, care pot și doresc să fie voluntari pentru educație. Anul acesta am avut din nou aproape 100 de profesori care au răspuns apelului lansat. Cum i-am selectat? Cu greu, deoarece cei mai mulți au rămas cu noi, cu copiii, de anii trecuți, deci nu sunt foarte multe discipline descoperite, pentru care să avem nevoie de voluntari noi. De aceea e greu să faci alegeri, nu aș dori să îi supăr pe unii care se înscriu și nu sunt aleși. Dar pentru că eu cred foarte mult în destin, susțin cu tărie că totul se întâmplă atunci când trebuie, nu când dorim. Când ești om bun, poți să faci bine în mai multe forme, nu e acest proiect singurul unde ne putem folosi calitățile de oameni empatici. Aici e mai multă durere, poate.

– Câți, dintre voluntarii din primul an al proiectului, au rămas până acum în proiect?

– Sunt 11 profesori care nu au renunțat să fie an de an alături de echipa noastră.

– Ce a fost „altfel” în 2018, în derularea acestui proiect, față de anii anteriori?

– La finalul anului școlar trecut am făcut numărătoarea profesorilor și am ajuns la numărul 73, cel mai mare număr de profesori implicați într-un an. Am ajuns să fim exact ca într-o școală mare. Ne-am întâlnit la începutul acestui an, pentru a le mulțumi și a asculta ce a însemnat acest proiect pentru fiecare. Au fost niște emoții teribile, unii ne-au împărtășit ce au mai făcut copiii în vacanță, reușitele lor, au fost transmise salutări de acasă, de la copiii care au plecat de tot din spital și care au trecut cu bine de această boală. Pentru că am fost foarte mulți, am avut nevoie de o sală mare, în care să poată să zboare libere emoțiile, să încapă florile și recunoștința.

Tot  „altfel” a fost și ideea de a organiza festivitatea de încheiere a anului școlar în holul mare al secției de Oncopediatrie. În luna iunie, toți elevii care erau în spital în acea zi au fost invitați să își ridice diploma de absolvire a anului școlar. Au primit cărți, creioane deosebite, mici cadouri și dulciuri. Așa am marcat începutul vacanței de vară. A fost foarte emoționant, deoarece mămicile au aflat ce le pregătim copiilor și ne-au oferit buchete de flori de câmp, ca la o festivitate reală, în plină vară, mulțumindu-ne pentru ce am realizat acolo. Le-am urat tuturor ca această festivitate să fie ultima în spital, ei să fie în curtea școlii lor, vara viitoare.

Doresc din nou să mulțumesc doamnei învățătoare Mia Câmpean, voluntar în proiect, pentru această idee minunată, pe care o vom folosi de acum înainte în fiecare sfârșit de an școlar.

– Au existat, în acest an, elevi, dintre cei internați în spital, care să susțină examenele de Evaluare Națională și Bacalaureat? Cu ce rezultate?

– Da, am avut din nou de organizat examenul de Evaluare Națională în spital și a fost de bun augur, ducând la rezultatele dorite la admiterea în liceu. Elevii din clasa a XII-a au dat examenul de Bacalaureat la ei la școală și au obținut rezultate foarte bune, reușind la facultățile dorite. Ne-a bucurat fiecare reușită, extrem de mult.

– Până în 2017, inclusiv, știu că au existat părinți care au refuzat participarea copiilor lor la proiect. S-a menținut această atitudine, în 2018?

– Foarte puțini părinți nu doresc binele copiilor lor. Din păcate, însă, am avut două cazuri în care părintele nu cred că a realizat importanța finalizării studiilor în paralel cu tratamentul medical. Nu poți să schimbi ușor mentalități și atitudini.

– Prin ce diferă relația dascăl-părinte de copil internat în spital de relația dascăl-părinte de copil sănătos? Ce are aparte relația dvs, a dascălilor, cu părinții elevilor bolnavi de cancer?

– Pe părintele copilului sănătos nu îl vedem așa de des, și noi și el suntem prinși de viteza vieții de zi cu zi. Poate doar la ședința cu părinții… Aici e altfel, părintele e lângă copil tot timpul, intră în „sala de clasă”, e pe holul „școlii”, zilnic, îi vezi durerea în ochi, îi întrevezi speranța în inimă și îți spune «mulțumesc» în fiecare zi.

– Copii care să refuze, ei, să participe la proiect, au fost?

– Rar; doar cei care au avut ghinionul unei depresii mari, care a fost mai puternică decât dorința de a lupta cu toate mijloacele împotriva acestei boli.

– Experiența lucrului cu acești copii sau cu acești tineri te face mai sensibil sau mai puțin sensibil la problemele lor? Există riscul să apară și aici rutina, în predarea lecțiilor?

– Dacă ești sensibil, ești, nu devii în urma privirii suferinței altora. Fiecare zi, fiecare copil, fiecare situație medicală sau școlară este unică, nu poate apărea nici o secundă rutina.

– Ce a fost cel mai greu, în 2018, în proiectul de la Institutul Oncologic? Și ce anume v-a adus, în acest an, „bucuria cea mai mare”, legat de derularea proiectului?

– Cel mai greu a fost că am pierdut elevi, care au preferat să urce în stele și să privească lumea de acolo, de sus. Fiecare profesor se leagă afectiv de elevii cu care lucrează, iar pierderea lor e un lucru foarte greu de gestionat, chiar dacă noi nu plângem în spital. O situație mai grea am avut-o eu personal, deoarece mi s-au suprapus activitățile din proiectul “Voluntari pentru Educație“ cu cele care au presupus gestionarea unor activități dedicate Olimpiadei Internaționale de Matematică, în care am fost implicată. A fost regretul că nu pot să le fac pe amândouă deodată. Am renunțat pentru o perioadă la a mai merge la spital, dar am avut oameni foarte buni care au compensat lipsa mea.

Anul acesta am hotărât să scot la lumină mai mult acest proiect, l-am înscris la concursul de proiecte la nivel național și am câștigat premiul de excelență la Gala Edumanager, de la București, în luna ianuarie 2018. Am dorit să prezint acest proiect altor oameni buni, din acele centre universitare în care există spitale oncologice, cu secții de oncopediatrie, deoarece îmi doresc să fie multiplicat în țară, pentru alți copii  aflați în aceleași situații. Nu sunt fericită că numai noi avem acest tip de proiect, aplicat pentru copiii și elevii internați la Cluj. Toți merită să își continue școlarizarea, să nu întrerupă școala, să își dea examenele în spital și să depășească această boală. A fost un moment de bucurie că cineva a apreciat că ce facem noi, e bine.

Marea bucurie a fost aflarea veștilor pozitive, că sunt copii care au analizele bune, că nu mai trebuie să continue tratamentele, că sunt vindecați. Nimic nu se compară cu acest lucru.

– Cine au fost cei care v-au sprijinit, în 2018, în proiectul „Voluntari pentru Educație” și în ce a constat acest sprijin?

– Oamenii buni îi găsești atunci când trebuie. Cei mai mulți sunt prieteni buni, oameni care înțeleg suferința și care din admirație pentru ce se întâmplă în spital și de drag de copiii și tinerii internați, au donat din surplusul lor. Pe alții nu i-am cunoscut personal; au auzit de proiectul nostru și ne-au trimis mesaje că doresc să contribuie la susținerea activităților și a copiilor, prin donarea de sume consistente pe care să le folosim pentru elevii din spital. Am avut sprijin din partea oamenilor buni, fără resurse financiare mari, dar cu un suflet mare. Am fost sprijiniți și de către persoane din afara țării, oameni care au fost impresionați de acest proiect. Pentru că a face bine nu e sinonim cu publicitatea, în multe cazuri cerința a fost să nu popularizăm contribuția lor, nu au nevoie de o recunoaștere publică a faptelor lor bune.

Dacă vor citi acest articol, doresc din nou să le mulțumesc în numele copiilor, al părinților lor și al nostru, al profesorilor voluntari. Acești oameni merită toată aprecierea și stima noastră.

– V-am întrebat, la începutul acestui proiect, ce v-a motivat să îl demarați. Acum vă întreb: ce vă motivează cel mai tare să continuați?

– Eu consider că e foarte important să vedem ce se întâmplă în jurul nostru, să nu fim nepăsători și să nu trăim doar pentru noi. Cel mai greu e să îți vezi propriii copii sau copiii prietenilor în suferință sau nefericiți. Dacă ai noștri copii sunt sănătoși, nu trebuie să fim orbi la ce se întâmplă în alte familii. Există multă, prea multă suferință și foarte multe lacrimi și nopți nedormite. Și extrem de multe rugăciuni. Știu că nu vreau să îi lăsăm pe acești copii și pe părinți singuri în suferință; se simt foarte bine știind că și noi avem grijă de copiii lor. Am văzut că puterea de a face bine o au oamenii buni și extraordinari cu care lucrez și am lucrat în acest proiect. Împreună am schimbat drumuri, am completat și adaptat noțiunea de salon de spital, am dăruit din nou speranță că nu e totul pierdut atunci când te îmbolnăvești de această boală, cancerul. Așa cum spun chiar copiii supraviețuitori, există viață după cancer.

Motto-ul scrisorii mele către profesori este în fiecare an: Educația nu poate fi oprită de cancer!, deci ce poate să mă motiveze mai mult să continuăm proiectul?

Dar, nimic nu se face de unul singur; eu nu puteam să susțin de una singură acest mare și minunat proiect. Am o echipă fantastică de oameni plini de bunătate, de oameni care se dedică în totalitate, care dăruiesc cunoștințe, iubire și empatie. Fără ei nu ar fi nimic. Mă înclin în fața muncii lor și le transmit din nou prețuirea mea.

-Aveți un mesaj de sărbători pentru elevii dvs de la Institutul Oncologic?

– Le doresc tuturor același lucru: să vină cât mai repede acele zile în care acest spital să fie doar o amintire sau o mărturie că au trecut prin Cluj-Napoca și să-l privească doar din exterior sau din Grădina Botanică. Le doresc doar SĂNĂTATE!

M. TRIPON