Aurel Raduțiu, istoric al societății transilvănene

În acest an Institutul de Istorie „George Barițiu” din Cluj-Napoca al Academiei Române aniversează 100 de existenţă. În acest context, ziarul Făclia va oferi cititorilor în următoarele luni o serie de medalioane biografice despre oamenii care s-au remarcat în conducerea şi activitatea ştiinţifică a prestigioasei instituţii de cercetare istorică. Printre ei se numără profesorul Aurel Răduţiu, unul dintre cei mai de seamă istorici medieviști clujeni.
Născut în 21 iulie 1936, la Deva, Aurel Răduțiu a fost elev al Liceului „Decebal” din orașul natal, pe care l-a absolvit în 1954, cu un bacalaureat eminent. A urmat apoi cursurile Facultăţii de filologie-istorie la Universitatea din Cluj, finalizate în 1960. Reîntors în zona natală a Hunedoarei a profesat ca dascăl stagiar la liceul teoretic din Lupeni, dar pentru scurtă perioadă, în anii 1960-1962. Cariera profesională va intra atunci pe un nou făgaș, odată cu angajarea pe post de cercetător, la Institutul de Istorie din Cluj, unde își va desfășura activitatea mai bine de trei decenii. Dovadă a aprecierii de care s-a bucurat între colegi a fost și alegerea domniei sale în funcția de director al instituției, la 1 ianuarie 1990, pentru o perioadă de aproape șase ani, până la 30 iunie 1995. A fost primul director ales al Institutului de Istorie clujean după perioada încercată a regimului comunist, ceea ce dovedește încrederea și stima colegilor săi, care l-au socotit vrednic pentru a ocupa funcția în acele vremuri tulburi, de schimbări și readaptări. A apreciat întreaga carieră documentul istoric, l-a pus în valoare și l-a socotit punct de pornire în cercetare, așa încât în 1996 a ales liniștea sălilor de studiu din Arhivele Naționale, Serviciul județean Cluj, unde a fost încadrat ca Inspector de specialitate până în anul 2000.
Autor și coautor al unor lucrări istoriografice fundamentale și studii ce se încadrează cronologic epocii medievale și premoderne din istoria Transilvaniei, Aurel Răduțiu s-a dovedit un veritabil specialist. Preocupările științifice au debutat cu problematica istoriei politice (Ideea de unitate politică la români, apărută în anul 1968), pentru ca apoi aria de cercetare să fie orientată spre istoriografia socială, de la începuturi până la finalul epocii romantice. Cel dintâi op, Incursiuni în istoriografia vieții sociale, a fost tipărit în 1973, urmat curând – în 1975 – de Supplex libellus Valachorum în variantele româneşti de la Schei. Una din temele de referință a fost cea privitoare la originea proprietății asupra pământului și evoluția acesteia în istoria Transilvaniei, subiect de cercetare pe care l-a abordat cu acribie, remarcându-se prin excelente studii ce lămuresc problematica. A adus clarificări exhaustive în ceea ce privește structura socială a societății transilvănene în evul mediu, mișcările sociale, renta feudală ori terminologia țărănească.
Încadrat în colectivul de istorie medievală, a cărei preocupare constantă a fost editarea volumelor de documente privind Transilvania în evul mediu ori documentele latine referitoare la istoria provinciei ardelene, Profesorul a lucrat nemijlocit la numeroase tomuri de documente apărute sub egida Academiei Române, astfel încât îl regăsim ani la rând între autorii seriei Documenta Romaniae Historica, Seria C: Transilvania. În aceeași sferă de realizări notabile și atât de utile cercetării se înscriu și Glosarele de termeni în limba latină (Glosar de termeni şi expresii din documentele latine privind istoria medie a României, apărut la Bucureşti, în 1965; Glosar de latină medievală a documentelor care ilustrează istoria Transilvaniei, Moldovei şi Munteniei, editat în cadrul sectorului de istorie medievală din Institutul de Istorie „George Barițiu”, volum al cărui coordonator a fost) ori repertorizarea izvoarelor și actelor oficiale privind Transilvania, de la finalul secolului al XVII până la mijlocul veacului XIX (Repertoriul actelor oficiale privind Transilvania tipărite în limba română, 1701-1847 și volumul scos împreună cu Ladislau Gyémánt, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania: 1690-1847).
Grija pentru publicarea edițiilor de documente s-a împletit cu preocuparea de a reedita ori prefața opere deja consacrate din istoria românilor ardeleni, exemple relevante în acest sens fiind Scrierile istorice ale lui Ioan Moga, ediție de a cărei apariție s-a îngrijit împreună cu Mihail Dan și care a fost tipărită în 1973 sau semnarea notelor de Prefață și Postfață la reeditările volumului lui Ioan cavaler de Pușcariu, Fragmente istorice ori la cunoscuta lucrare a lui Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene, premiată după apariție, în 1902, de Academia Română.
De asemenea a participat la editarea unor volume de referință, în cadrul unor colective de reputați istorici, așa cum s-a întâmplat în 1997, când îl regăsim între autorii Istoriei României. Transilvania, vol. I, apărut la Cluj-Napoca, sub coordonarea lui Anton Drăgoescu. O altă notabilă colaborare încadrată în aceeași linie de cercetare este volumul VI, având subtitlul Românii între Europa clasică și Europa Luminilor (1711-1821), din Istoria românilor, cunoscutul tratat apărut sub egida Academiei Române, în 2002, în care a scris capitolele „Populație și societate în Transilvania și Banat”, pentru perioada 1711-1820, „Satul și instituțiile sătești în Transilvania” și „Supplex Libellus Valachorum”.
A semnat, în colaborare, îngrijirea unor volume colective, cunoscute prin calitatea științifică a studiilor ce le conțin: Stat, societate, naţiune. Interpretări istorice, Civilizaţie medievală şi modernă românească, Cultură şi societate în epoca modernă.
A avut o legătură de suflet, specială cu David Prodan, căruia i-a fost apropiat prin preocupările științifice și de care l-a legat o relație umană deosebită. La moartea marelui istoric, Aurel Răduțiu a fost cel care i-a preluat și publicat manuscrisul Memoriilor, îngrijind ulterior și o nouă ediție din consacratul volum Transilvania și iar Transilvania, reeditat la Editura Enciclopedică în anul 2002.
Deși a plecat de tânăr din satul natal, Romos, din ținutul minunat al Hunedoarei, locul drag al copilăriei sale, a rămas toată viața atașat de acesta, păstrând o caldă amintire moșilor și strămoșilor săi, dar și generațiilor de consăteni alături de care a crescut și s-a format ca om.
Studiile și volumele de carte recent apărute vin să susțină, dacă mai era nevoie, atașamentul pentru istoria locului copilăriei: „Satul Romos la 1703”, studiu publicat în volumul Spiritualitate și cultură europeană, „Arta populară din Romos (jud. Hunedoara). Creație și promovare”, din vol. Romania Occidentalis–Romania Orientalis, volumele Romos (jud. Hunedoara) protocolul şedinţelor reprezentanţei comunale 1896-1912, Romos (jud. Hunedoara) file de cronică: 1850-1950 și un superb album ilustrat – Romos (jud. Hunedoara) o istorie în imagini: 1850-1950, cea mai nouă apariție editorială, semnată împreună cu un alt fiu al locului, prof. Petru Stăncioiu. Fotografiile ce se regăsesc în paginile lucrării amintesc de o istorie reală, vie, a acestui neam, care și-a păstrat măreția prin lumea satului, prin demnitatea și puritatea acelor oameni.
O recunoaștere a remarcabilelor contribuții științifice și a muncii de cercetare pe care a desfășurat-o este și Premiul „Nicolae Iorga” acordat de Academia Română, pe care l-a primit în 1980. Aurel Răduţiu este un medievist desăvârșit, pentru care meseria a fost temei și sens întreaga viață.
În același timp, reprezintă prototipul unei suflet curat, integru și onest, nealterat de impostură, un model uman de generozitate, blândețe și omenie, ce ilustrează un caracter pe măsură.
Mihaela Bedecean