Viştea – satul în care nicio casă nu este pustie

Cioplitorii în piatră – celebri şi bogaţi

Viştea, Magyarvista – în maghiară -, una dintre cele mai frumoase şi mai vechi localităţi din Transilvania (biserica era ridicată la jumătatea secolului al XIII-lea), cunoscută pentru bogăţia şi strălucirea portului popular, a devenit faimoasă în ţară şi în lume în ultimele decenii ale veacului trecut, după ce meşterii de aici au primit comenzi masive, pentru construcţia Casei Poporului, acum Palatul Parlamentului. Niciodată satul nu a fost sărac, dimpotrivă, dar perioada cea mai fastă pentru comunitate pare să fi fost ultimul deceniu al epocii Ceauşescu. Nostalgia anilor 1980, în care cîştigurile lunare ale unui cioplitor puteau ajunge şi depăşi 20 de mii de lei, este încă foarte intensă. Unul dintre meşterii, Ötvös Ştefan, care a prins acele vremuri, îşi aminteşte că îşi puteau cumpara o Dacie cu salariul pe trei-patru luni, lux pe care nu şi-l permitea la acea vreme nici măcar aşa-numita nomenclatură.

Priceperea meşterilor pietrari şi frumuseţea calcarului de Viştea au, însă, o istorie veche de secole. Palatul Parlamentului din Budapesta, palatele Banffy din Cluj şi Bonţida, Biserica Neagră din Braşov, Palatul Cotroceni şi Palatul de Justiţie, ca să meţionăm doar o parte dintre clădirile celebre, au capitelurile, ancadramentele şi coloanele lucrate de cioplitorii în piatră de aici. Calcarul, aflat din abundenţă sub dealurile din apropiere, are cîteva calităţi care l-au făcut celebru: culoarea plăcută, strălucitoare, rezistenţa şi bunele proprietăţi mecanice.

La cîtva timp după revoluţia din decembrie 1989, Barta Szallos Levente, unul din cei mai valoroşi sculptori în piatră (un adevărat artist, spun cu mîndrie ceilalţi săteni), şi-a dezvoltat o afacere, care a tot crescut, ţinînd pasul cu boom-ul din contrucţii. În atelierul său, de la intrarea în sat, s-au făcut lucrări pentru restaurarea vechilor biserici şi palate din Transilvania, pentru vilele moderne, dar şi pentru palatele ţigăneşti din Banat. Aceştia din urmă, spunea Barta Szallos Levente, în urmă cu trei ani, cînd l-am cunoscut (între timp s-a stins din viaţă), cereau ornamente asemănătoare cu cele făcute pentru Casa Poporului.

Datorită manoperei valoroase (în atelier se lucra doar manual, cu excepţia tăierii plăcilor de calcar), comenzile erau atît de mari încît Barta Szallos Levente n-avea timp să-şi pregătească participarea la marile expoziţii internaţionale.

După moartea meşterului, în 2009, afacerea a fost preluată de către nepotul său, Barta Levente.

 Barta Levente: Criza a ocolit Viştea

– Nu ne-am văzut de la începutul crizei. Cum merg afacerile cu piatră de Viştea?

– La noi nu se simte nicio criză, poate doar faptul că sîntem nevoiţi să lucrăm mai mult, întrucît avem mai multe comenzi. Am fost nevoiţi să ne dezvoltăm, să achiziţionăm utilaje şi să angajăm oameni. De la 18-20 de salariaţi am crescut acum la 27-30. A trebuit să mai cumpărăm excavatoare, dar şi o maşină pentru tăierea în carieră a blocurilor de piatră, aşa cum se face la Simeria şi la Podeni. Aducem piatra gata tăiată de la cele două cariere şi simplificăm exploatarea. Astfel, reducem costurile şi obţinem o calitate mult mai bună.

– Clienţii au rămas aceiaşi?

– Da. Lucrăm pentru stat şi pentru privaţi. În privinţa clienţilor privaţi, lucrăm deopotrivă pentru români, unguri şi romi.

– Sînteţi nevoiţi să faceţi concesii cînd aveţi de executat comenzi pentru palatele ţigăneşti?

– Cei care vin la noi au designeri şi arhitecţi, vin cu proiecte serioase. Nu sînt chicioase. Mulţi preferă acelaşi gen de ornamente ca la Casa Poporului, de aceea şi vin la Viştea, dar sînt unii care cer lucrări simple, moderne. Să ştiţi că am avut clienţi care îşi fac case încărcate, fără să fie ţigani.

– S-a schimbat ceva de cînd a dat peste noi criza?

– S-a schimbat atitudinea. De un an şi jumătate, doi, oamenii se uită la calitate şi la preţ. Lumea e mai atentă şi, dacă greşeşti, plăteşti. Şi nouă ni s-a întîmplat, am făcut o greşeală mare, am plătit totul şi am ieşit din încurtcătură cu capul sus. Aşa-s afacerile!

– Sînt suficiente rezerve de piatră în zonă?

– Da. Acum avem în total patru locuri de exploatare. În 2010 am obţinut permis de folosire a unui zăcămînt nou, bun de pardoseli, la Gîrbău. Acesta are o densitate mult mai mare decît calcarul de la cariera din Rădaia, foarte potrivită pentru sculptură. Piatra diferă de la o cariera la alta, chiar pe distanţe foarte mici, de 50 de metri.

– Generaţia de aur de cioplitori în piatră, care au lucrat la casa Poporului, începe să îmbătrînească…

– Din păcate, ne îmbătrînesc sculptorii, care nu pot fi înlocuiţi de maşini. Avem noroc că de la noi din sat nu au plecat foarte mulţi tineri la muncă în străinătate. Nu mă pot plînge că n-am cu cine lucra. Acum, de pildă, am trei băieţi clasa I, care au preluat ştafeta de la vîrstnici. Sînt şcoliţi, au făcut cursuri de restaurare, au diplome, dar nu diploma este importantă. Totul depinde de mîna omului, de cum ştie să lucreze cu calcarul.

– Din ce zonă a ţării aveţi cele mai multe comenzi?

– Acoperim toată ţara, toată lumea ştie de noi. Problema este că la clienţi nu le prea place să se vorbească despre ei, iar contractele au clauze de confidenţialitate. Oricum, în exteriorul clădirilor particulare şi, mai cu seamă, al celor publice, piatra de Viştea este uşor de recunoscut după culoarea deschisă, cu irizaţii.

– Cum va fi anul 2012 din punct de vedere al profitului?

– Nu poate fi decît bun. Spun acest lucru întrucît lucrăm fără stocuri. Pentru acest an nu mai luăm comenzi, iar pentru anul 2012 avem deja încheiate 15-16 contracte.

– Aţi umblat la preţuri?

– În ultimii ani, nu. Şi nici nu avem de gînd să le modificăm. Am fost nevoiţi însă să aplicăm cota majorată de TVA din august 2010. În rest, am umblat la calitate, pentru că oamenii sînt din ce în ce mai pretenţioşi. Plătesc, dar ştiu să ceară calitate.

– Viştea este un sat mare, cu aproape 350 de “fumuri”. Nu regretaţi că nu sînteţi centru de comună?

– E bine aşa cum sîntem. Ţinem de comuna Gîrbău şi avem o colaborare bună cu autorităţile comunale. Ne sprijinim unii pe alţii, aşa cum este firesc.

– Există un inters al turiştilor pentru atelierele cioplitorilor din Viştea?

– Interesul turiştilor, în special al celor străini, este pentru biserica din sat, construită în secolul al XIII-lea, pentru cimitirul din Viştea şi pentru casele, care de care mai frumoase, precum şi pentru portul nostru tradiţional. De sărbători vin autoturisme şi autocare cu străini, dornici să ne cunoască obiceiurile şi portul. Mulţi vor să vadă atelierele. Aici ar veni în fiecare zi turişti ori elevi sau studenţi. Problema e că noi avem foarte mult de lucru şi meşterii trebuie să se concentreze pe ce au de făcut, nu au timp să dea explicaţii şi să se fotografieze cu turiştii. Aşa că încercăm să programăm vizitele după-amiaza, cînd activitatea nu este atît de intensă. Vara vin numeroase grupuri, dar atunci este cel mai aglomerat sezon la noi, nu ne vedem capul de treabă.

– V-aţi gîndit să construiţi o pensiune?

– Nu, pentru că nu am avut timp. Dar nu cred că e o idee rea.

– Satele din Transilvania s-au golit de tineri după 1989. Din Viştea au plecat oamenii?

– Au plecat foarte puţini, vreo patru-cinci familii, dar fie s-au reîntors, fie fac naveta. La noi în sat nu sînt locuinţe în paragină. Dacă este scoasă o casă la vînzare, în două săptămîni e dată. Iar tinerii care pleacă în număr mai mare stau cîtva timp să-şi adune bani mai repede, apoi se reîntorc şi ei.

– V-aţi gîndit să plecaţi din Viştea?

–  Sigur că da. Plec în fiecare an… în concediu. Este suficient. Niciodată nu m-am gîndit că aş putea părăsi Viştea. Noi avem toate facilităţile de la oraş într-o aşezare mai frumoasă decît oricare alta.

 Trei cioplitori nostalgici

Demian János are 53 de ani şi lucrează la atelierul din Viştea din anul 1983, cu o pauză în care a fost plecat “la unguri”, cînd nu prea era de lucru prin Viştea, dar şi în ţară, într-o mină din Cîmpulung. S-a întors în sat, acolo unde s-a născut şi a învăţat meseria de la bătrîni. Îşi aduce aminte că pe vremea lui Nicolae Ceauşescu, la atelierul de cioplit piatra de la CAP lucrau 80-90 de oameni. Se muncea din greu, dar se şi cîştiga foarte bine.

Szallas Andrei, şi el 53 de ani, lucrează de 20 de ani cu piatra. A furat meserie de la Barta Szallas Levente, bunicul actualului patron, despre care spune că era cel mai bun din sat, “un adevărat artist.” Tatăl şi bunicul său au fost tot cioplitori în piatră şi spune că este mulţumit cu ceea ce face. Stă la cîţiva metri de atelier, aşa că “în cinci minute” este la serviciu.

Ötvös Stefan, cel căruia i se spune Johny, este mult mai vorbăreţ. “Lucrez aici din 23 septembrie 1980. A fost foarte bine cînd am lucrat pentru Casa Poporului, eram de trei ori mai bine plătiţi. Bani aveam berechet. Atelierul era al CAP-ului. Lucram de la şapte la şapte şi nu aveam sîmbătă liberă, dar luam cîte 20-30 de mii de lei pe lună. Aveam şef de secţie, casieră”, îşi aduce aminte meşterul. Domnul Ötvös, la 59 de ani, are totuşi o mare supărare: după 1990 s-a pierdut arhiva CAP-ului din Viştea şi nu-şi poate aduna anii de muncă pentru dosarul de pensie.

Maria SÂNGEORZAN