Virtus Antiqua şi gladiatorii secolului XXI

Chiar dacă societatea de azi „se comportă ca şi cum nu ar mai avea nevoie de istorie”, 25 de tineri clujeni, implicaţi în reenactment, şi-au propus să le aducă aminte, celor care vor, că, „dacă cunoşti trecutul, îţi este mult mai uşor să înţelegi prezentul şi să te pregăteşti pentru viitor”.

Prin activităţi specifice, Asociaţia „Virtus Antiqua”, singura asociaţie română cu o şcoală de gladiatori şi cu un spectacol creat în jurul acestei şcoli şi al membrilor ce o compun, încearcă – spune arheologul dr. Cristian-Aurel ROMAN, în interviul acordat ziarului Făclia – să readucă în atenţie valorile pozitive ale trecutului şi, totodată, „similitudinea între lumea prezentă şi cea de acum 1900 sau 2000 de ani”.

– Aţi înfiinţat Asociaţia „Virtus Antiqua” în septembrie 2010, ca „alternativă la modalităţile de educaţie şi re-creare istorică din România”, după ce, nu cu mult înainte, înfiinţaseţi, împreună cu un grup de prieteni, Asociaţia „Terra Dacica Aeterna”. Chiar dacă prima asociaţie avea deja un avans, „Virtus Antiqua” a cîştigat repede simpatia publicului, în special a celor tineri, ajungînd din urmă şi întrecînd chiar trupe de reenactment deja cunoscute.

Ce… pasiuni au stat la baza înfiinţării unei astfel de asociaţii?

– Este mai uşor să vorbesc în nume personal decît în numele tuturor celor implicaţi în activităţile „Virtus Antiqua”, dar cred că unii se vor regăsi în cele ce voi spune de acum înainte.

La fel ca atunci cînd am început reenactmentul antic, poate chiar înainte de a înfiinţa „Terra Dacica Aeterna”, dorinţa de a experimenta şi a împărtăşi modul de viaţă de acum aproape două mii de ani a fost şi este mobilul acţiunilor mele. Nuanţele au apărut pe parcurs, odată cu aprofundarea şi conştientizarea a ceea ce făceam şi ce responsabilităţi avem în momentele în care apărem în faţa publicului. De aici a pornit dorinţa de a-i învăţa pe cei mici că există o istorie a acestor locuri, la care se pot raporta, că pot să considere că au „rădăcini”, că pot să fie mîndri că au crescut pe aceste meleaguri unde s-au întîlnit două civilizaţii puternice. Toate acestea pe fondul unui pesimism general faţă de ţara aceasta, de desconsiderare a locuitorilor acestor zone. Mai mult, am dorit să încercăm să readucem în atenţia tuturor valorile pozitive ale trecutului, care nu s-au perimat nici în zilele noastre şi sînt mai necesare ca oricînd. Acele calităţi umane care erau apreciate de romani le-am trecut în prima pagina a sitului nostru, www.virtusantiqua.ro, tocmai pentru a fi la îndemîna oricui crede că poate învăţa ceva din lecţiile trecutului.

Nu numai virtuţiile am dorit să le arătăm celorlalţi, ci şi similitudinea între lumea de acum şi cea de acum 1900 sau 2000 de ani. Atunci cînd „Virtus Antiqua” a fost înfiinţată, deja aveam o experienţă de mai bine de trei ani în aceste activităţi de reenactment şi, împreună cu cîţiva dintre membrii „Terra Dacica Aeterna”, am vrut să dezvoltăm o parte mai puţin atinsă pînă atunci, în 2009 -2010, şi anume latura ludică, cea a jocurilor din lumea antică, fie ele pentru cei mici sau pentru cei mari.

– Cîţi membri are în prezent asociaţia? Cine sînt aceşti tineri şi cum i-aţi găsit sau cum v-au găsit ei pe dvs?

– În acest moment, în activităţile asociaţiei sînt implicate circa 25 de persoane. La început am fost cîţiva dintre cei care nu erau de acord cu unele practici şi moravuri din vechea asociaţie, dar şi dintre aceştia, unii au s-au întors la vechiul grup. Poate era mai comod aşa, decît să o iei de la zero…

Cei care au pornit această iniţiativă au muncit pe brînci la început, au prezentat cursuri despre antichitate, au fost în tabere de copii, unde au făcut şi demonstraţii, au construit echipamente şi au fost la spectacole. Aşa s-a construit, încet, imaginea Asociaţiei „Virtus Antiqua”, cu efort fizic, material şi intelectual din partea unor oameni inimoşi şi pasionaţi de ceea ce făceau. Cum era şi normal, după o perioadă au început să vină oameni doritori să se implice în ceea ce făceam. Unii au venit la cursurile ţinute şi au rămas, alţii au fost prietenii celor din asociaţie, iar în ultima vreme, cînd partea de gladiatori a luat amploare, avem practicanţi de arte marţiale care vin de la dojo-ul lui Andrei Sonea, fondator al „Virtus Antiqua”. Pe măsură ce dezvoltăm repertoriul de activităţi, numărul celor implicaţi creşte. Nu sîntem foarte mulţi acum şi nu toţi dintre cei veniţi au rămas în rîndurile noastre. Deoarece majoritatea sînt studenţi, unii au fost obligaţi să plece atunci cînd au găsit oportunităţi de muncă în altă parte decît în Cluj-Napoca. Alţii nu se potriveau cu specificul activităţilor pe care realizăm şi atunci a trebuit să renunţe…

– De ce echipamente dispune în prezent asociaţia? Cum aţi procurat aceste echipamente? Din ce v-aţi inspirat atunci cînd a fost să le creaţi singuri?

– La ora actuală putem echipa complet, să lupte simultan, cel puţin 10-12 luptători (şase gladiatori şi patru – şase tiro), la care se adaugă costumele lui Charon, preotul şi medicus, patronul şi civilii şcolii, precum şi cele trei Furii. Cum gladiatorii luptă perechi, în cursul unui spectacol mai pot schimba părţi de echipamente în funcţie de acţiunea pregătită.

Echipamentele sînt o parte importantă în prezentările noastre, deşi cei mai importanţi sînt şi vor rămîne cei care îmbracă aceste costume. Avînd în vedere specificul prezentărilor noastre, care cuprinde o şcoală de gladiatori cu majoritatea personajelor implicate, costumele si echipamentele variază de la îmbrăcămintea pentru un patron de ludus (şcoală de gladiatori), care deţine o magistratură publică, pentru sclavi şi sclave de casă, pînă la cea de gladiator sau aspirant la rangul de gladiator (tiro). Pentru aceste personaje am adunat informaţii din reprezentările existente aparţinînd epocii romane (izvoare scrise, picturi murale, mozaicuri, statuete etc), ori din piesele descoperite de arheologi pe tot cuprinsul Imperiului roman, şi pentru comparaţie, am luat modele purtate de alte grupuri similare care au notorietate în lumea reenactorilor. Nici nu vă puteţi imagina cît de riguroşi sînt reenactorii experimentaţi atunci cînd este vorba de a crea un echipament, un stil de luptă şi nu numai.

În ceea ce purtăm, am încercat să ne păstrăm aproape de echipamentele şi reprezentările antice, dar deoarece sursele nu sînt foarte bogate în descrieri exacte, pot spune că sîntem doar… parţial autentici. Pentru motive de securitate a trebuit să creăm unele protecţii suplimentare sau să modificăm uşor unele părţi de echipamente. Ori, cum este cazul Furiilor, a trebuit să adaptăm costumele antice de dansatoare la obiceurile actuale.

Mare parte dintre costume au fost realizate de cîţiva dintre membrii asociaţiei, excepţie fac căştile de gladiatori pe care a trebuit să le cumpărăm. Pot să spun că şi în acest caz noi am trăit pe viu ceea ce se numeşte astăzi arheologie experimentală. Eu personal am avut curiozitatea şi m-am implicat în realizarea pieselor de metal (arme), piele (încălţăminte, protecţii, curele, etc.), textile (tunici, toga, pelerine), decorare şi bijuterii (scuturi, brăţări, fibule, etc.). Probabil că fiecare cercetător al lumii antice ar trebui să încerce astfel de activităţi pentru a înţelege volumul de muncă implicat, efortul şi mai ales timpul consumat pentru fabricarea fiecărei piese, oricît de mică.

– Ce aţi urmărit, atunci cînd aţi reconstituit un echipament: redarea cît mai fidelă a echipamentelor antice sau spectaculozitatea?

– Sîntem în principal axaţi mai mult pe partea autentică, decît pe partea spectaculoasă a costumelor şi echipamentelor folosite. Cu mare greutate veţi găsi la noi lucruri care iau ochii prin culoare sau sclipire. Asta, deoarece încercăm să păstrăm o linie generală în care primează bunul, în ceea ce priveşte personajele pe care le interpretăm, şi poziţia lor socială.

– Prin ce se deosebeşte Asociaţia „Virtus Antiqua” de alte asociaţii de reenactment din ţară?

– În acest moment răspunsul este mai dificil decît credeam. Dacă am fi în anul 2010 aş fi spus că prin toate: sîntem singura asociaţie din ţară care are o şcoală de gladiatori, sîntem cei care ne axăm pe prezentări şi cursuri legate de lumea antică, pentru elevi şi liceeni, sîntem cei care punem accent pe disciplină şi seriozitate la festivaluri, sîntem cei care avem membri care se antrenează permanent în afara spectacolelor la care participăm şi altele. Dar, după cum se obişnuieşte în lumea reenactorilor români, ideile noi sînt văzute şi preluate, iar fiecare element nou rămîne unic doar cîteva luni, cel mult. Acum, pot spune că încă sîntem singura asociaţie română cu o şcoală de gladiatori şi cu un spectacol creat în jurul acestei şcoli şi al membrilor ce o compun.

– Ce ştiu să facă membrii asociaţiei? Altfel spus, care este oferta dvs în prezent? Ce tipuri de activităţi desfăşuraţi pentru public şi la ce activităţi organizate de alţii participaţi?

– Printre cele mai cerute activităţi desfăşurate de „Virtus Antiqua” sînt acele prezentări tematice legate de anumite subiecte din lumea romană (istoria conflictelor daco-romane, armata dacică şi romană, elemente de viaţă cotidiană antică, instrucţie militară antică, competiţii de jocuri romane, demonstraţii practice, ateliere de meşteşuguri antice etc.), care sînt cerute atît pentru elevi, cît şi pentru studenţi. Cele mai vizibile sînt însă festivalurile, la care noi participăm cu un spectacol complex cu gladiatori, intitulat LVDVS MEMNII, sau cu ritualuri religioase de înmormîntare, ambele fiind evenimente complementare în lumea romană. Din cînd în cînd mai avem zile în care încercăm să re-creem o anumită sărbătoare.

Alături de acestea, participăm la acţiuni de tipul team-building, tabere şcolare, “Zilele oraşului”, “Ziua porţilor deschise”, “Noaptea Muzeelor”, sau sîntem prezenţi, în costume de epocă, la diferite evenimente culturale, precum lansări de carte, vernisaje, expoziţii tematice, conferinţe, tîrguri de turism etc. Sîntem deschişi colaborărilor şi dacă sîntem de acord să participăm la un anumit eveniment, ne vom prezenta întotdeauna în modul cel mai profesionist posibil.

– Cine instruieşte „gladiatorii” asociaţiei? Cum se desfăşoară o zi de antrenament?

– Toţi cei care intră în „arenă”, fie gladiator sau tiro, sînt obligaţi să se antreneze permanent, deoarece pentru a lupta în faţa publicului trebuie să aibă un anumit nivel de pricepere, trebuie să fie capabili să îndeplinească anumite exerciţii fizice şi trebuie să fi fost prezenţi la un anumit număr de spectacole. Pentru a îndeplini aceste cerinţe, fiecare se antrenează acasă, individual, şi în grup, cu colegii, la dojo-ul instructorului de krav-maga Andrei Sonea, cel care în spectacol este Severus, doctore – antrenorul/instructor al gladiatorilor. Cum mulţi dintre ei sînt practicanţi de krav-maga sub acelaşi instructor, lucrurile merg bine şi la antrenamente şi pe teren, la spectacole. Astfel, fiecare face exerciţii de fortificare, învaţă secvenţele de mişcări de bază şi multe, multe lupte cu colegi cu care se vor lupta în arenă.

– Cine vă regizează „spectacolele”?

– Simplu, noi. Adică, cineva din grup are o idee ce este prezentată tuturor, iar apoi aceasta se modifică prin adăugiri, pînă ajunge la un scenariu pe care îl putem realiza şi pune în aplicare la spectacole. După cum spuneam înainte, lucrurile se copiază repede, odată arătate la un spectacol sau puse pe net, aşa că trebuie să ne re-creăm şi să ne îmbogăţim prezentarea în fiecare an.

– La cîte spectacole sau reprezentări naţionale şi internaţionale aţi participat pînă acum şi care a fost cel mai reuşit, pentru membrii asociaţiei?

– Nu am stat să le număr, dar in cei trei ani de cînd ne-am lansat public am avut cam 5-6 prezenţe anuale la festivaluri mari din ţară, cum sînt cele de la Zalău, Moigrad, Alba-Iulia, Cluj-Napoca, Costeşti şi altele. Pot să vă spun că ultimul la care am participat a fost Festivalul roman de la Călugăreni, judeţul Mureş, care a fost foarte bine organizat şi unde ne-am simţit foarte bine.

În anii din urmă festivalurie române de reenactment antic au fost organizate din ce în ce mai bine, atît din perspeciva noastră, a celor care participă ca „actori”, cît şi din cea a spectatorilor, care vin să trăiască o clipă de trecut. De asemenea, trupele străine sînt în majoritatea lor prezente, ceea ce spune mult despre amploarea fenomenului la noi în ţară.

Nu aş putea numi un loc unde să fi fost cel mai reuşit spectacol al „Virtus Antiqua”, deoarece pot spune, fără modestie, că „ultimul spectacol este cel mai bun”.

– Cine sînt „personajele” pe care le reprezentaţi?

– Mi-ar lua foarte mult timp să vă povestesc despre fiecare personaj în parte. Cei care sînt interesaţi de detalii pot accesa pagina noastră de web www.virtusantiqua.ro şi, la partea de „LVDVS MEMNII”, vor găsi majoritatea personajelor şi poveştile lor, mai puţin noii veniţi care trebuie să îşi dovedească abilităţile, înainte de a primi un nume.

Iniţial am pornit cu cîteva personaje care purtau numele alese de pe vremea cînd eram în vechea asociaţie şi am creat poveştile în funcţie de rolul fiecăruia în cadrul şcolii. Eu sînt Caius Memnius Primus, patronul şcolii şi dominus al casei Memnii. Severus, centurion în legiunea a XIII Gemina, a devenit doctore al şcolii de gladiatori. Gladiatorii şi sclavii şi-au pierdut numele iniţial şi au primit porecle în funcţie de abilităţile lor sau au primit nume reale de gladiatori de acum două milenii. Astfel, şcoala îi are pe Pictrix, Caladius şi pînă nu demult pe Verus şi Carbo. Am incercat să fim cît mai reali şi apropiaţi de realitate şi în această privinţă. Treptat, pe măsură ce numărul membrilor a crescut, am ajuns să avem mai mulţi gladiatori (Torquatos, Atellus, Aranth, Ultor, Gero, Crescens), tiro (Tenebros, Scaevola) liberţi (Idoneia), preoţi (Caius Alpius Maximianus, Marcus Tulius Alpius), medic (Eurepos), Charon, Furii (Alecto, Megara Trisiphone) şi alţii cu poveşti pe care noi le considerăm credibile şi posibile pentru timpurile de imediat de după războaiele dacilor cu romanii şi crearea noii provincii imperiale Dacia.

– Cum vă priveşte şi cum vă primeşte publicul? Care este, în general, atmosfera în timpul unui spectacol cu gladiatori?

– În general publicul român este mai pasiv şi mai puţin expansiv decît publicul din afara graniţelor ţării noastre. Mai mult, publicul este foarte diferit de la zonă la zonă sau de la eveniment la eveniment. Cred că deja sîntem destul de cunoscuţi, ca oamenii să ştie la ce se asteaptă şi să avem parte de un public interesat. Ce să vă spun, de cele mai multe ori publicul reacţionează la toate încercările noastre de a crea atmosferă în timpul unui spectacol, fie că eu, ca prezentator le cer să se manifeste sau „să facă gălăgie”, fie că un gladiator cere încurajări. Este foarte frumos cînd reuşesc să intre în acest joc în care trebuie să dea semnalul de începere a luptei sau să decidă soarta vreunui gladiator învins în arenă. Dar nu se întîmplă de fiecare dată. În mod firesc, la luptele de gladiatori este o animaţie crescută deoarece este vorba despre o confruntare armată, ceea ce creşte interesul. Noi le sîntem recunoscători de fiecare dată chiar şi numai pentru simplul fapt că doresc să fie prezenţi şi vor să ne urmărească.

– Care sînt cele mai mari curiozităţi ale publicului, atunci cînd vă văd îmbrăcaţi ca acum 2000 de ani? Cum reacţionează copiii, mai ales?

– Chiar dacă am scăpat de echipamente de legionari care sînt grele, lumea rămîne mirată în primul rînd de greutatea unei căşti sau a unui scut, şi încearcă să realizeze cum era atunci cînd un gladiator trebuia să poarte pe cap o cască de 2,5-3,5 kg. Copiii sînt curioşi asupra fiecărui detaliu: Din ce facută casca? Dar sabia? Scutul e adevărat? Nu este din carton? Vă bateţi de-adevăratelea?… Şi cîte şi mai cîte!….

– Cu ce alte asociaţii de reenactment colaboraţi? În ce constă colaborarea?

– Colaborări directe am avut şi avem cu toţi reenactorii care ne cer ajutorul sau colaborarea în cadrul spectacolelor sau în afara acestora, fie că e nevoie de participarea la scene, la prezentări sau la realizarea programelor. Ce să spun, ultima colaborare a fost la festivalul Călugăreni, cu legionarii de la Alba-Iulia, sau, o zi mai tîrziu, la Ziua Porţilor Deschise la Sarmizegetusa, cu legionarii de la Cluj. În ambele cazuri am realizat împreună un ritual de înmormîntare.

– Care este cea mai mare satisfacţie a unui reenactor?

– Poate nu cea mai mare satisfacţie a mea ca reenactor, ci un şir întreg, care este creat de momente diferite, cum sînt: bucuria după ce ai creat un obiect de inspiraţie antică, momentul în care cel ce îl poartă este încîntat de el şi mai îţi şi mulţumeşte pentru asta, sau vezi că îţi respectă munca avînd grijă de cee ce ai creat. Apoi, satisfacţia cînd o persoană necunoscută din public îţi spune o vorbă de laudă sau chiar îţi strînge mîna multumindu-ţi pentru ceea ce faci tu şi grupul din care eşti parte. Pentru mine este o satisfacţie enormă atunci cînd ai captat atenţia unui copil, cînd l-ai făcut să rîdă şi să fie fericit, sau atunci cînd îţi pune întrebări. Sînt multe astfel de momente care îţi aduc o mulţumire pe care o găseşti, altfel, destul de greu în zile noastre.

Chiar dacă societatea de azi se comportă ca şi cum nu ar mai avea nevoie de istorie, noi, cei care ne-am implicat în reenactment, sîntem aici să le aducem aminte celor care vor, că dacă cunoşti trecutul îţi este mult mai uşor să înţelegi prezentul şi să te pregăteşti pentru viitor.

M. TRIPON

Foto: Scubli Vlad-Coriolan