Vechea stemă a oraşului şi exploatarea sării – expoziţia lunii octombrie la Muzeul municipal Dej

„Exponatul lunii octombrie” la Muzeul Municipal Dej îl constituie Vechea stemă a oraşului Dej, intrinsec legată de istoria exploatării zăcămintelor de sare din Dej şi Ocna Dej.

Se ştie că exploatările sistematice de sare de aici au început încă din epoca romană. După retragerea Aureliană, exploatarea sării de la Dej şi Ocna Dej a continuat, dar nu s-a mai realizat la aceeaşi scară. În perioada voievodatelor, exploatările de aici au aparţinut voievodului Menumorut, care i-a aşezat în zonă pe chazari pentru apărarea transporturilor de sare. Apărarea se baza pe cele patru puncte fortificate aflate la Uriu, Cuzdrioara, Urişor şi Cetatea Jidovilor de la Ocna Dej.

„Devenirea oraşului Dej – explică prof. Constantin Albinetz, directorul muzeului – este legată de întîiul mare val de colonişti germani aduşi în Transilvania  de către regele Geza al II-lea, pe la jumătatea secolului al XII-lea, al doilea val datorîndu-se regelui Bela al IV-lea, după invazia mongolă din 1241. Istoricul Kádár József consemnează primii hospites la Dej în anii 1141-1143, ca locuitori ai Olandei şi Flandrei care au pătruns dinspre Satu-Mare spre Dej, Bistriţa, Cluj şi Reghin. Aceşti colonişti au fost întemeietorii oraşului Dej. Odată ajunşi aici au practicat diferite meşteşuguri, dar şi exploatarea şi comerţul cu sare”.

Primele privilegii regale acordate minerilor sînt cele de la Dej şi Turda din anul 1291. În perioada cuprinsă între secolele XI-XIII, sarea exploatată era vîndută din depozitele regale, administrate de turci, evrei sau de slujbaşii regelui, în colaborare cu instituţiile ecleziastice cărora regii le donau cantităţi mari de sare. Începînd cu secolul al XIV-lea însă, exploatarea şi vînzarea sării a fost organizată exclusiv de către regalitate, prin intermediul Cămărilor de sare. În fruntea Cămării de sare era un comite (comes camerae salis) sau cămăraş, numit de rege. Comitele avea ca atribuţii aprovizionarea salinelor şi a lucrătorilor, dotarea tehnică a ocnelor, recrutarea şi plata lucrătorilor, depozitarea şi transportul sării, dar era şi judecător pe teritoriul Cămării, mai ales la ocne. La fiecare ocnă, cămăraşii aveau în subordinea lor cîte un vicecămaraş, un contabil, care la rîndul lor aveau un magulator, care ţinea evidenţa bulgărilor de sare extraşi. Fiecare ocnă avea un bucătar, grădinari şi un preot care era întreţinut de Cămară şi de tăietorii de sare. Pe lîngă aceştia, ocnele adunau în jurul lor o serie de meşteşugari şi negustori: fierari, cărbunari, meşteri lemnari, distribuitori de seu pentru lumînări, furnizori de postav etc. La unele cămări, precum cea de la Dej, unde se transporta sarea pe apă, existau şi ,,meşteri de nave” sau navigatori (celeristae), care construiau şi conduceau navele încărcate cu sare. Cei din Dej conduceau navele pînă la Satu Mare sau la Szolnok (în Ungaria).

Exploatarea efectivă a ocnelor de sare revenea mai multor categorii de lucrători specializaţi pe diferite munci: tăietorii de sare sau şuvagăii tăiau blocurile de sare din mina sub formă de clopot; rotarii (milleristae) manevrau instalaţia care funcţiona pe sistemul scripeţilor, numită gepel/kepel şi care scotea sarea, pămîntul sau apa la suprafaţă. La Dej erau înregistraţi patru milleristae, la fel ca la salina din Turda.

Tăietorii de sare aveau avantaje faţă de iobagi, deoarece erau scutiţi de dări, de mersul la oaste şi de vămi, atunci cînd transportau alimente. De asemenea, în anul 1427 locuitorii din Dej şi Ocna Dejului au fost scutiţi de a plăti pentru postav, fier şi alte lucruri pe care le primeau ca salariu de la cămara regală. Însuşi regele Matias Corvin a acordat oraşului Dej şi Cămării de sare o serie de drepturi şi privilegii. În anul 1458, Dejul a primit ca donaţie Şomcutul (cu tot cu vamă) şi localitatea Mănăstirea (care aparţinea cetăţii Unguraş). În anul 1466 au fost scutiţi de serviciul militar dejenii care transportau sarea, iar în anul următor au fost scutiţi de orice obligaţii generale pe veci. Ba, mai mult, în anul 1468 regele le-a permis locuitorilor din Dej să înfiinţeze o vamă la trecerea peste rîul Someş şi să folosească banii pentru folosul public. Venind în sprijinul populaţiei locale, care avusese de suferit în urma unei epidemii de ciumă din anii 1477-1485, regele Matia Corvin i-a scutit, în anul 1478, pe toţi locuitorii oraşului de serviciul militar (foto).

Mai tîrziu, către sfîrşitul anului 1552, Georg Werner a fost desemnat să realizeze un raport despre toate sursele de venit din Transilvania, inclusiv extragerea şi comercializarea sării. Din raportul lui Georg Werner reiese că Dejul este destul de mare prin sine însuşi, iar sarea de la Dej era cea mai pură: nici nu este altă sare mai curată în toată Ungaria.

Cei doi principi, Gheorghe Rákóczi I şi Gheorghe Rákóczi al II-lea, care şi-au construit o reşedinţă în oraş, au acordat la rîndul lor o atenţie sporită exploatării şi transportului sării. Întrucît sarea aducea venituri importante celor care luau ocnele în arendă, în Dieta Transilvaniei, din anii 1665 şi 1671, Stările au adoptat o serie de hotărîri care asigurau prioritate arendaşilor locali.

Intrarea Transilvaniei sub dominaţia Habsburgică, în secolul XVIII, a atras după sine reorganizarea exploatării. Pentru buna funcţionare şi supraveghere a ocnelor de sare au continuat să activeze vechile cămări de sare (camera salium) care se vor transforma în timp în Oficiile de Sare.

„Între anii 1743-1747, administraţia sării de la Dej s-a mutat definitiv la Ocna Dejului, deoarece autorităţile au desfiinţat exploatarea de sare de pe Dealul Cabdic.  Dacă în anul 1613 funcţiona o singură mină la Ocna Dejului, un secol mai tîrziu, pe baza unui Raport din anul 1750, aflăm că la Ocna Dejului erau exploatate şapte mine: Ocna Ciciri (Csicsiri), Ocna Mică (Kisakna), Ocna Iosif sau Holdvilag, Ocna Ştefan, Ocna Iosif, Ocna Mare (Nagy Akna) şi Ocna Nandor sau Ferdinand” – notează Simona Cristina Albinetz în ”Ocna Dej – Studiu monografic” (Galaxia Gutenberg, 2010).

Timp de secole pentru exploatarea sării s-a folosit metoda prin goluri în formă de con sau clopot, care avea însă dezavantaje pentru că se pierdea destul de multă sare, iar viaţa şuvagăilor era în pericol permanent. Din această cauză, în secolul al XVIII-lea se introduce tehnica prin camere cu profil trapezoidal (pentru prima dată în Maramureş, apoi a fost generalizată în Transilvania). Noua metodă de exploatare a sării a fost aplicată şi la Ocna Dejului, începînd cu anul 1788, pentru prima dată la Ocna Iosif, care a fost exploatată iniţial prin metoda clopot.

Prin urmare, prezenţa minerului pe stema oraşului nu este deloc întîmplătoare. Stema este reprezentată într-un scut heraldic din care se ridica un turn şi o capelă flancată în partea dreaptă de o stea, iar în partea stîngă de un miner cu un ciocan sau un tîrnăcop în mînă. Legenda de pe scut era: ,,Iisus Nazaremus – Rex Judeorum – Nicolaus Séreny iudex Anno 1522”.

Stema oraşului era asemănătoare cu reprezentările sigilografice din zona Rinului de Jos şi este foarte probabil că primii colonişti germani aşezaţi la Dej au venit cu sigiliul propriu. Stema oraşului era aşezată pe bastionul dreptunghiular al zidului de incintă al bisericii reformate, aflat în partea dinspre piaţa oraşului. Acest turn şi zidul din partea de nord a bisericii au fost dărîmate în anul 1882 pentru a fi lărgită piaţa centrală. În Muzeul Municipal Dej se mai păstrează două asemenea steme vechi ale oraşului, una din metal, iar alta din lemn, datate la sfîrşitul secolului al XIX-lea.

Aşadar, expoziţia lunii octombrie 2015 aduce în faţa publicului dejean elemente şi simboluri heraldice regăsite în realităţile vieţii medievale de pe aceste meleaguri. Expoziţia cuprinde, pe lîngă vechea stemă a oraşului, numeroase obiecte care au aparţinut minerilor, dintre care amintim: ciocane de cioplit sarea, dălţi şi pene pentru despicat sarea, balanţă pentru cîntărit sarea, opaiţe şi lămpi pentru iluminatul subteran, un scripete pentru ridicat sarea la suprafaţă, o roabă pentru cărat sarea, flori de mină, copii după documente medievale prin care minerii au primit diferite privilegii, imagini din Salina Ocna Dej.

O categorie aparte sînt obiectele contemporane: machete ale unor instalaţii de perforare de tip Rada, echipament modern de miner şi un perforator electric. Toate, expuse într-un spaţiu amenajat la subsolul muzeului, care sugerează atmosfera unei exploatări miniere la adîncime.

Magdalena Vaida