Vasile Lucaciu – un remarcabil luptător pentru drepturile românilor din Austro-Ungaria

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ‘’Babeş-Bolyai’’ în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă astăzi cu prezentarea unuia dintre cei mai vehemenţi luptători pentru drepturile românilor din Transilvania. Este vorba de preotul Vasile Lucaciu, supranumit Leul de la Şişeşti.

Marea Unire a fost un ideal ce a mobilizat un număr mare de personalităţi ale culturii române, provenind din diverse medii sociale, profesionale şi confesionale. Activitatea lor din anii Primului Război Mondial şi din perioada premergătoare scoate în evidenţă importanţa şi complexitatea procesului de unificare naţională ce s-a desăvârşit la 1 decembrie 1918.

Preotul paroh greco-catolic dr. Vasile Lucaciu a fost unul dintre cei mai vehemenţi luptători pentru drepturile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria, la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Contemporanii i-au remarcat strălucitele abilităţi oratorice şi influenţa covârşitoare pe care o exercita asupra oamenilor de rând. A fost un contestatar radical al regimului de guvernare dualist, ce şi-a asumat riscurile atitudinii sale într-un stat în care libertatea de exprimare şi drepturile naţionale erau grav încălcate.

Viaţa lui Vasile Lucaciu se împarte între cele două ipostaze pe care şi le-a asumat, cea de persoană publică, luptător pentru drepturile naţionale româneşti şi cea de cleric, de om al Bisericii. De altfel, întreaga sa activitate a fost caracterizată ca o luptă pentru românism şi catolicism.

Vasile Lucaciu s-a născut la 22 ianuarie 1852. Tatăl său, Mihail Lucaciu, era învăţător şi cantor în localitatea Apa din comitatul Satu-Mare. Ulterior, familia Lucaciu s-a mutat într-o parohie din Baia-Mare. După primii ani de şcoală, sub îndrumarea tatălui său, Vasile Lucaciu şi-a completat educaţia la Gimnaziul romano-catolic din Baia Mare. După absolvirea gimnaziului, şi-a continuat studiile pentru scurtă vreme la Ungvár şi apoi la Liceul Premonstratens din Oradea. În vara anului 1868, câştigă o bursă pentru Colegiul grec Sf. Atanasie din Roma. Studiile universitare la Roma i-au marcat profund formarea intelectuală. În anii 1869-1870, a fost martorul Conciliului ecumenic Vatican I, un moment de turnură în istoria catolicismului. Educaţia primită în „cetatea eternă” a fost încununată de obţinerea titlului de doctor în teologie şi filosofie.

A fost un susţinător vehement al utilizării limbii române în educaţie şi administraţie. Începând cu anul 1878, a fost profesor de limba română la Gimnaziul catolic din Satu-Mare, post pe care l-a deţinut timp de 8 ani. În această perioadă a urmat cursurile Facultăţii de Litere din Budapesta. Protestele sale energice împotriva legilor ce încurajau maghiarizarea au dus, în cele din urmă, la excluderea lui din sistemul public de învăţământ. Cu toate acestea, a continuat să îşi aducă contribuţia la educaţia românească din Austro-Ungaria, prin traducerea şi compilarea unor lucrări fundamentale de filosofie: Instituţiuni filosofice, Metafizica şi Filosofia morală.

Militantismul şi atitudinea contestatară i-au marcat şi cariera ecleziastică. După încheierea studiilor a primit, în martie 1875, parohia Sâncraiul Eriului. După pierderea postului didactic de la gimnaziul sătmărean a reuşit să obţină o parohie cu o numeroasă comunitate românească, la Şişeşti. Aici, a iniţiat un proiect ambiţios, construcţia unei noi biserici, ce urma să devină un important loc de pelerinaj pentru românii din regiune. În ciuda poziţiei modeste pe care o ocupa în ierarhia ecleziastică, Vasile Lucaciu a susţinut o activitate intensă atât în plan public, cât şi în plan spiritual. În anul 1885 a călătorit la Roma, unde păstrase bune legături cu Congregaţia De Propaganda Fide. În acelaşi an, a editat primul număr al periodicului „Revista Catolică”. Ambiţiile şi realizările sale, neobişnuite pentru un preot paroh, au stârnit nemulţumirea superiorilor săi ierarhici. Astfel, între anii 1892 şi 1903, Vasile Lucaciu a fost implicat într-un îndelungat proces cu episcopul Ioan Szabó, ce a ajuns şi în atenţia Vaticanului.

În perioada premergătoare izbucnirii Primului Război Mondial, Vasile Lucaciu s-a remarcat ca o influentă personalitate a vieţii publice româneşti din monarhia dualistă. În anul 1878, participă la reuniunea Astrei de la Şimleul Silvaniei, unde îl cunoaşte pe George Bariţiu. Conştient de importanţa asociaţionismului în consolidarea conştiinţei naţionale, susţine o activitate intensă în cadrul Astrei şi contribuie la întemeierea unor asociaţii locale precum Reuniunea învăţătorilor din Sătmar (1881) şi Societatea femeilor române din aceeaşi regiune. În anul 1887, este arestat preventiv şi mai apoi incriminat penal pentru agitaţie antimaghiară. Procesul se judecă în anul 1889 şi are un important impact public. Acuzatul şi o parte din martori refuză să vorbească în limba maghiară, invocând dreptul de a utiliza limba română, garantat de legea naţionalităţilor din anul 1868.

Punctul culminant al carierei sale l-a reprezentat implicarea activă în mişcarea memorandistă. A făcut parte din numeroasa delegaţie ce a călătorit la Viena pentru a duce împăratului revendicările românilor. După cum era de aşteptat, reprezentanţii românilor nu au fost primiţi la Curtea imperială, iar Parlamentul de la Budapesta a reacţionat dur, condamnând autorii Memorandului. În urma procesului, Vasile Lucaciu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, primind astfel cea mai mare pedeapsă dintre toţi cei care au participat la acest proiect.

Parohul de la Şişeşti a fost şi un important membru al Partidului Naţional Român, ocupând o perioadă îndelungată, între 1891 şi 1914, funcţia de secretar general. În anul 1905, odată cu trecerea PNR de la pasivism la activism politic, Vasile Lucaciu candidează pentru funcţia de deputat al circumscripţiei Nădlac, comitatul Cenad. La aceste alegeri, românii obţin doar 8 locuri în parlamentul de la Budapesta, iar Lucaciu nu se numără printre ei. În mai 1906 au loc noi alegeri, iar Lucaciu candidează de această dată în circumscripţia Târgu-Lăpuş, comitatul Solnoc-Dăbâca. A fost însă învins la limită şi de această dată de contracandidatul său. În cele din urmă, în anul 1907 a fost ales deputat al circumscripţiei Beiuş, comitatul Bihor. În Parlamentul de la Budapesta îşi arată încă odată spiritul combativ şi calităţile oratorice excepţionale.

Izbucnirea Primului Război Mondial aduce schimbări radicale în viaţa lui Vasile Lucaciu. Sesizând oportunitatea unică oferită de conflictul militar ce tocmai începuse, preotul greco-catolic trece în România, în septembrie 1914. Aici, mizând pe relaţiile sale cu elita politică din Bucureşti, consolidate în anii precedenţi, a susţinut cu insistenţă intrarea României în război alături de Antanta, cu scopul eliberării teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria.

În octombrie 1915, Vasile Lucaciu, Octavian Goga şi alţi câţiva militanţi români transilvăneni trecuţi în România au fost condamnaţi la moarte, fiind consideraţi trădători. Grupul transilvănenilor de la Bucureşti a devenit din ce în ce mai numeros, constituindu-se în Liga pentru unitatea naţională a românilor din Transilvania refugiaţi în România, sub preşedinţia lui Vasile Lucaciu.

Un alt moment marcant al activităţii din această perioadă îl constituie congresul extraordinar al Ligii culturale, care s-a transformat în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor, care şi-a ales un nou preşedinte în persoana parohului de la Şişeşti.

La sfârşitul anului 1914, face o călătorie în Italia, ţară ce adoptase o atitudine similară cu cea a României în problema războiului. Obiectivul lui Lucaciu a fost de a consolida legăturile dintre cele două ţări, dar şi de a obţine sprijinul Sfântului Scaun pentru cauza românească. În acest sens, a avut o întrevedere cu noul papă, Benedict al XV-lea, în data de 18 ianuarie 1915.

Reîntors la Bucureşti, trăieşte bucuria şi entuziasmul intrării României în război la 14/27 august 1916. După înfrângerile suferite de armata română, se retrage alături de o mare parte a populaţiei în Moldova. În perioada petrecută la Iaşi a luat naştere, se pare, ideea lui Lucaciu de a mobiliza emigranţii ardeleni din America în sprijinul cauzei naţionale. Situaţia ardelenilor din America îi era cunoscută datorită fiului său Epaminonda, fondatorul primei parohii greco-catolice din SUA.

Astfel, în urma unei decizii a guvernului român, Misiunea Patriotică Naţională, alcătuită din Vasile Lucaciu, Ioan Moţa şi Vasile Stoica, a părăsit Iaşiul la data de 24 aprilie 1917. Scopul lor era de a organiza în SUA o unitate militară de voluntari români (din cei aproximativ 200.000 de emigranţi români, majoritatea transilvăneni) care să lupte pe frontul francez. Călătoria a durat două luni de zile. Emisarii români au trecut pe la Darniţa, unde s-au întâlnit cu voluntarii români, apoi au traversat Rusia, Japonia şi Pacificul. La 29 iunie 1917, delegaţia românească a ajuns la Washington, unde a fost primită de autorităţile federale. Ulterior, cartierul general al misiunii a fost stabilit la Cleaveland (Ohio) unde se afla o importantă comunitate românească. De aici, delegaţii români au călătorit în mai multe oraşe americane pentru a mobiliza populaţia românească. Rezultat cel mai important al acestei activităţi a fost organizarea Ligii naţionale române, sub preşedenţia căpitanului Vasile Stoica. Legiunea română a fost constituită abia în 6 noiembrie 1918, prea târziu pentru a mai lua parte la lupte.

Odată încheiată misiunea din Statele Unite, preotul Vasile Lucaciu călătoreşte în capitala Franţei pentru a asista la lucrările Conferinţei de Pace. Aici a activat în cadrul Comitetului naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina, prezidat de Traian Vuia.

După marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, a fost cooptat în cadrul Consiliului Dirigent, fiind numit şi ministru fără portofoliu, cu misiuni în străinătate. A rămas astfel în Occident, unde şi-a adus contribuţia la recunoaşterea internaţională a Unirii din decembrie 1918. După încheierea Conferinţei de Pace a revenit în ţară. Noul episcop de Gherla, Iuliu Hossu, i-a acordat distincţiile de asesor consistorial şi arhidiacon onorar diecezan, precum şi poziţia de paroh şi protopop de Satu-Mare.

În noiembrie 1918, în urma primelor alegeri organizate pe baza votului universal, a fost ales deputat. În această calitate, a avut un rol activ în dezbaterile din jurul reformei agrare.

După alegerile din martie 1922, iese din viaţa politică şi se retrage într-o casă modestă de la marginea oraşului Satu-Mare. S-a stins din viaţă la data de 28 noiembrie 1922. La înmormântarea lui Vasile Lucaciu, poetul Octavian Goga face o elocventă descriere a caracterului şi vieţii acestei personalităţi remarcabile: Temperament pasionat, plămădit din sănătatea robustă a ţăranilor noştri, optimist şi păstrând până la bătrâneţe sub sprâncenele arcuite picăturile de lumină ale unui romantism tineresc, el preconiza acţiunea şi nu se putea închide în contemplaţia unei chilii mănăstireşti. Revărsările lui energice, cotropitoare, se cereau în larg, în faţa mulţimii cu mii de capete. Vasile Lucaciu a adus, deci, pe tărâmul politicii militante patriotismul de simţire de la Roma. Latinitatea şi-a găsit în el pe vijeliosul tribun, ideea naţională, pe agitatorul implacabil. Ce spectacol de măreţie epică zvârcolirea lui de 40 de ani pentru dezrobirea unui colţ de omenire!

Dr. Florin Nicolae Ardelean, Direcţia Patrimoniu
Cultural Universitar,
Universitatea Babeş-Bolyai

Bibliografie:

Tiron Albani, Leul de la Şişeşti. De ce s-a prăbuşit Monarchia austro-ungară, Oradea, 1936.

Dr. Vasile Lucaciu luptător activ pentru unirea românilor, Texte alese, ediţie îngrijită de Ioan Iacoş şi Valeriu Achim, Cluj-Napoca, 1988.

Simion Retegan, Luptând pe două fronturi. Memorandistul Vasile Lucaciu, Cluj-Napoca, 2016.

Sursa fotografiilor: https://commons.wikimedia.org