Valentin Cuibus: Instabilitatea cadrelor didactice – cea mai mare problemă a învăţămîntului din rural

Învăţămîntul simultan şi instabilitatea cadrelor didactice: acestea sînt – după cum declară inspectorul şcolar general Valentin Cuibus – cele două mari probleme ale învăţămîntului din mediul rural.

„Avem peste 100 de grupe de învăţămînt simultan, pe diferite categorii. Sînt sate în care funcţionează numai clase simultane, iar  învăţămîntul simultan nu este cel care să dea rezultatele pe care noi ni le-a dori” – spune şeful IŞJ Cluj. În ceea ce priveşte instabilitatea cadrelor didactice, Cuibus spune că aceasta este cu atît mai mare cu cît şcoala este mai depărtată de centrul de judeţ şi cu cît naveta este mai dificil de făcut. „În momentul în care se scot posturile la concurs, se ocupă unele dintre ele şi în mediul rural, dar cei care le-au ocupat, în momentul în care li se iveşte ocazia să plece, cînd se eliberează posturi în urban, pleacă. Sau, la fel, dacă îşi găsesc joburi mai bune, mai bine plătite, pleacă, fiindcă postul în rural presupune şi o navetă. Din păcate, şi administraţiile locale fac foarte puţin pentru stabilizarea forţei de muncă, apreciind că aceasta nu este o prioritate” – declară Cuibus.

 – Despre şcolile din rural se vorbeşte foarte puţin, sînt amintite aproape exclusiv în contextul evaluărilor naţionale, cînd se compară rezultatele obţinute de copiii de la oraş cu cele obţinute de copiii de la ţară.

Care este situaţia şcolilor de la sate, în judeţul Cluj?

– Dacă vă aduceţi aminte, şcolile din rural au fost una dintre priorităţile pe care noi le-am stabilit în urmă cu trei ani şi jumătate, alături de învăţămîntul de excelenţă. Şcolile din rural sînt, din păcate – şi trebuie să recunoaştem asta! -, departe de ceea ce este învăţămîntul din centrul municipiului Cluj-Napoca sau din oricare alte oraşe şi municipii. Deci, mai sînt foarte multe lucruri de făcut. Dar s-au schimbat foarte multe lucruri şi cred că asta s-a datorat şi numărului foarte mare de inspecţii pe care le-am făcut în mediul rural. Au fost locuri în care ni s-a spus că de 20 de ani nu mai fusese nimeni, acolo, în inspecţie. La fel, un rol important în aceste schimbări îl are şi parteneriatul dintre şcolile din mediul rural şi şcolile din mediul urban. Preluarea unei şcoli din rural de către o şcoală din urban s-a dovedit benefică, în sensul că se fac schimburi de experienţă între şcoli foarte cunoscute, din municipiu, şi şcoli din rural. Orele comune, susţinute, şedinţele de comisii, pe o anumită specialitate, comune, între şcolile din urban şi cele din rural, toate astea au dus, să zic aşa, la o deblocare a situaţiei din unele şcoli din mediul rural. Şi asta s-a văzut chiar în rezultatele de la examene, în sensul că mediile au crescut. La fel, numărul copiilor pe care i-am pierdut, deci care la sfîrşitul clasei a VIII-a nu s-au mai integrat, este mai mic.

Mai avem, încă, o mare problemă în rural: învăţămîntul simultan, şi aici va trebui să vedem direct pe planul de şcolarizare următor ce vom face. Sînt, încă, multe clase cu predare simultană.

– În cîte localităţi din judeţ sînt clase simultane?

– Avem peste 100 de grupe de învăţămînt simultan, pe diferite categorii. Sînt sate în care funcţionează numai clase simultane. Învăţămîntul simultan nu se referă în general la centrul de comună, ci se referă la diferite sate în care avem, de exemplu, doi copii de clasa a II-a, doi copii de clasa a III-a şi unul de-a IV-a. Deci, o clasă de cinci copii, de şapte copii şi aşa mai departe. Clar, învăţămîntul simultan nu este cel care să dea rezultatele pe care noi ni le-a dori şi nu are cum să dea acele rezultate, pentru că, în loc să lucrezi o oră, sau 50 de minute, cu o clasă de copii de aceeaşi vîrstă, de acelaşi nivel, lucrezi 10 sau 15 minute cu fiecare „grupă”, chiar dacă în total ai numai opt copii sau cinci copii sau trei copii. Sînt n situaţii. Şi aici, evident, avem şi o problemă cu administraţiile locale.

– Adică…?

– Microbuzele foarte multe pe care le avem, în ultimul timp, ar permite comasarea şcolilor, dar orice comasare se poate face doar cu aprobarea consiliilor locale. Şi acestea refuză, din diferite motive. Pe undeva e corect, sau e normal să vrei să ai o şcoală, dar în acelaşi timp este corect să vrei să oferi copiilor o şansă reală, să ai o şcoală performantă. Cred că sînteţi de acord cu mine că într-o clădire în care ai cinci copii, care sînt din trei clase diferite, nu poţi avea învăţămînt performant.

– Care consideraţi că este, la momentul acesta, cea mai mare sau cea mai gravă problemă a învăţămîntului din rural?

– Instabilitatea cadrelor didactice. După mine, aceasta este cea mai mare problemă. În momentul în care se scot posturile la concurs, se ocupă unele dintre ele şi în mediul rural, dar cei care le-au ocupat, în momentul în care li se iveşte ocazia să plece, cînd se eliberează posturi în urban, pleacă. Sau, la fel, dacă îşi găsesc joburi mai bune, mai bine plătite, pleacă, fiindcă postul în rural presupune şi o navetă. Şi chiar dacă la Cluj, în 80-90% din cazuri se respectă legea, în sensul că se decontează naveta cadrelor didactice, mai sînt şi situaţii în care nu se decontează. Din păcate, şi administraţiile locale fac foarte puţin pentru stabilizarea forţei de muncă, apreciind că aceasta nu este o prioritate. Ar putea să încerce să aibă nişte locuinţe de serviciu, ar putea încerca să dea nişte facilităţi profesorilor care vor să se stabilească în satul sau în comuna respectivă. Pe de altă parte, după părerea mea, ar trebui găsită o soluţie legislativă prin care cel cu buletin din localitatea respectivă să aibă prioritate în ocuparea postului, pentru că dacă omul trăieşte în satul respectiv, stă în satul respectiv, normal, poate să aibă o altă activitate decît unul care face naveta şi care aşteaptă autobuzul de la ora 12:00, ca să plece. Pe legislaţia actuală nu contează dacă omul este sau nu din localitatea respectivă.

– Care sînt zonele cu cea mai mare instabilitate?

– Cu cît şcoala este mai depărtată de centrul de judeţ, cu cît naveta este mai dificil de făcut, cu atît instabilitatea este mai mare.

– Bănuiesc că zonele de munte sînt cele mai afectate.

– Şi zonele montane, iar cînd vorbim de sate care aparţin unor comune din zona de munte, care sînt la 7, 8, 10, 15 km de centrul de comună, acolo cred că vă daţi seama că avem o problemă uriaşă.

– Ce s-a îmbunătăţit cel mai mult în învăţămîntul din rural, în judeţul Cluj, în urma controalelor şi a celorlalte măsuri pe care le-aţi luat în ultimii ani?

– Cred că cel mai mult s-a schimbat atitudinea, ceea ce era cel mai greu, dar şi cel mai important lucru. Mă refer la atitudinea profesorilor, care au văzut că şi ei sînt luaţi în seamă. Scopul nostru nu era să-l „controlăm” pe dascăl, ci să-l introducem în sistem, el fiind la marginea unui sistem care uitase de el. Să-l introducem în sistem, să se simtă parte a acelui sistem, să înţeleagă că şi copilul din vîrful muntelui trebuie să aibă aceeaşi şansă, la concursul de evaluare, ca şi copilul care este din centrul municipiului Cluj-Napoca. Sigur, n-o să fie chiar aşa, dar măcar diferenţa asta trebuie să mai scadă, atît cît se poate de mult, şi cred că asta mulţi au înţeles. A contat faptul că se lucrează împreună cu cei din urban, faptul că au fost organizate o serie întreagă de cursuri de formare, faptul că am inspectat toţi debutanţii, mulţi dintre aceştia fiind în mediul rural. Scopul, repet, nu este de a controla, dar debutantul vine de pe băncile facultăţii, cu o pregătire pedagogică destul de slabă, în multe situaţii, nu are experienţă deloc şi lucrează direct în sistem simultan. Am organizat cursuri de formare, cu Casa Corpului Didactic, pentru învăţămîntul simultan, separat.

Deci, sînt multe lucruri care s-au mişcat. Dar, repet, sîntem încă departe de ceea ce ar trebui să fim. Mai avem probleme cu infrastructura, în unele locuri. Sînt şi şcoli superbe, şi pot aminti aici şcolile din Mihai Viteazu sau Mărişel, sînt şcoli foarte bune, foarte frumoase, foarte curate, în care administraţia locală se implică: Băişoara, Cămăraşu, Viişoara, unde s-a investit foarte mult. Dar sînt şi locuri în care, din păcate, lucrurile se mişcă foarte încet din partea administraţiilor locale, care nu au ca şi prioritate învăţămîntul.

– La concursurile pentru ocuparea posturilor didactice, candidaţii care iau note mari ajung la oraş, iar cei cu note mici ajung la sate. Nu vi se pare că este, şi aceasta, una dintre cauzele din care învăţămîntul din rural rămîne la un nivel scăzut?

– Este şi asta una dintre cauze, evident.

– Şi atunci…?

– Nu ai decît o singură variantă, aici: să dai nişte facilităţi dascălului care predă în mediul rural, în aşa fel încît el să fie tentat să se ducă acolo.

– Chiar dacă este foarte bun şi obţine notă foarte mare la concurs…

– Da, chiar dacă are notă foarte mare. Facilităţile aşteptate sînt, în general, financiare. Există şi acum o diferenţă şi posibilităţi de plată suplimentare, însă diferenţa nu este semnificativă, iar cînd discuţi de 20% la un salar de 800 de lei, normal că tentaţia nu este foarte mare, fiind foarte greu de lucrat, condiţiile grele, naveta, care uneori ia trei-patru ore pe zi. Toate astea puse cap la cap îi determină să plece imediat. Avem şi situaţii în care omul îşi ia postul şi după ce se duce şi vede locul în care ar urma să lucreze, pleacă! Nici măcar nu ajunge să predea o zi acolo sau să vadă copiii de acolo, copii care sînt, de multe ori, extraordinari!

Asta este, aşadar, problema. Şi problema cea mare este în comunităţile mai mici, unde şcolile rezistă cu chiu, cu vai, şi unde mai avem doar şcoli primare. La nivelul judeţului Cluj avem cinci şcoli în care numărul de elevi este sub 50, pe toată şcoala, pe toată comuna. Amintesc aici Aitonul, Jichişu, Fizeşu. Deci 50 de elevi în toată comuna, asta însemnînd centrul de comună şi satele componente!

– Se poate face performanţă în rural?

– Se poate, dar mult mai greu. Sînt şi în rural dascăli foarte, foarte buni şi inimoşi, dar e foarte, foarte greu, şi trebuie să recunoaştem că şansele pe care un copil dintr-o zonă rurală îndepărtată le are nu sînt aceleaşi ca şansele pe care le are un copil din centrul municipiului Cluj-Napoca.

– Trebuie să ne resemnăm?

– Noi am făcut tot ceea ce am identificat că poate fi făcut: inspecţiile, schimburile de experienţă între şcoli, dar e nevoie să mai face multe, e nevoie să se implice mai mult şi comunităţile, pentru că, repet, cea mai mare problemă este instabilitatea forţei de muncă în mediul rural. Neavînd o motivaţie serioasă să rămînă, atunci cînd li se oferă o alternativă mai bună, pleacă.

M. TRIPON