Un broscoi în gâtul Uniunii Europene

S-a încetățenit în comunicarea și în polemica publică de la noi expresia argotică „a avea o broască în gât”. Este vorba, în fond, de a fi obligat să tolerezi pe cineva nedorit, greu de suportat, nedigerabil, cu toate că trebuie să accepți această situație întrucât ești situat într-o alianță, colaborare, parteneriat reclamat de interese majore, de gestiunea și strategia de conviețuire în cadrul acestor alianțe.

Când deputatul pedelist Ioan Oltean a lansat această expresie, de a avea o broască în gât, expresie ce a făcut carieră în comunicarea publică, el se referea la nevoia de a tolera pe nedoritul PSD într-o alianță de guvernare.

Mai mult decât atât, după expresia pedelistului încrâncenat, broasca pesedistă se mișca, când în sus, când în jos, în gâtul partidului și guvernului portocaliu. In aceeași situație și în aceleași miscări de jos în sus și invers, se află și Orban Viktor, actualul premier al Ungariei, în gâtul Uniunii Europene. El se mișcă în sus când se războiește cu „dictatura” UE și coboară când primește masive finanțări din bugetul Europei Unite. S-a văzut că broscoiul iliberal nu are astâmpăr în gâtul organizației europene, iar în final s-ar putea direcționa fie spre expectorația sa din cadrul UE, fie spre deglutiție, un proces fiziologic ce presupune tolerarea sau înghițirea sa, dar și acest proces s-ar derula cu multă dificultate.

Deocamdată broscoiul se mișcă în gâtul UE până se va aplica, sau nu, un tratament patologiei politice a impertinentului și infantilului lider politic de la Budapesta. Oricum, cazul în speță naște câteva întrebări și analize. Orban Viktor se dorește a fi un luptător regional împotriva imigrației și împotriva islamizării țării sale și a Europei, într-o ipostază de cavaler cruciat, donquijotesc. O primă constatare aflată paradoxal în interiorul construcției identității și statalității poporului maghiar este aceea că el este rezultatul istoric a unor imigranți din epoca târzie a marilor migrații în spațiul european, de la sfârșitul mileniului întâi. Astfel, acest popor, născut dintr-o populație fino-ugrică, dar mai ales din partea ugriană, cristalizat în teritoriul dintre Munții Altai și Iranul de nord, s-a deplasat treptat spre regiunea dintre Urali și Volga și s-a amestecat cu elemente turco-turanice, khazare și onogurice. Apoi se așează în ținutul Etelkuz (între Nipru și Nistru), iar după 890 în Panonia (Ungaria de azi). Acest succint excurs istoric nu este de prisos în cazul lui Orban V., care nu-și confruntă propria istorie și identitate cu imigrația din țările islamice din Orientul mijlociu. Dacă nu a reținut această lecție întrucât a urmat o școală proastă, trebuie de fiecare dată să i se facă „lecții de fixare” a cunoștințelor.

Imigranții de azi pot fi amplasați într-o acoladă peste timp cu emigrația sau migrația maghiară din secolul X (în număr de aproape 500 000 de oameni, conform calculelor celor mai buni specialiști istorici în domeniu), migrație provenită din spații sau geografii etnice afine cu emigrațiile de azi.

Un alt reper paradoxal din discursul antimigraționist și antioccidental al actualului lider de la Budapesta este acela că, într-un nou regim de istoricitate, acestuia trebuie să i se amintească faptul că în anul tragic al Revoluției anticomuniste și antirusești din Ungaria, din 1956, când poporul maghiar admirabil și-a demonstrat eroismul și demnitatea națională, au fost uciși aproximativ 2500 de maghiari, iar alți 200 000 au emigrat în Occident pentru a se salva. Ei au fost tot emigranți și și-au găsit adăpost și protecție în Europa Occidentală, mult hulită și mult stigmatizată de aceeași amfibie tetrapodă care s-a metamorfozat în liderul strident și ridicol care este Viktor Orban. Nu este de neglijat aspectul că așa zisul lider iliberal a fost finanțat în anii formării sale de fondurile lui G. Soros pe care îl demonizează astăzi.

O altă constatare este cea legată de faptul că premierul maghiar nu cunoaște din nou propria istorie, și anume că, după dispariția statului ungar în 1526, în urma bătăliei de la Mohaci cu turcii, a existat pe lângă pașalâcul de la Buda o puternică și perseverentă orientare filo-otomană (indirect filo-islamică) a elitei politice maghiare de vârf. Mai mult decât atât, dacă Orban V. se bagă în seamă ca lider princiar, regal, de factură medievală târzie a națiunii maghiare extra statale de azi, cu puternice accente antiislamiste, trebuie să știe că principele Francisc Rakoczi al II-lea, conducătorul mișcării de renaștere și resurecție națională (1703-1711) și spiritul tutelar al naționalismului maghiar dintotdeauna, și-a aflat salvarea în fața dușmanilor habsburgi la curtea împăratului otoman, el decedând în Turcia, țară islamică, în 1735.

Prin urmare, antiimigraționistul, antiislamistul, antioccidentalistul naționalist de la Budapesta are fatalmente antecedente în propria istorie care îl contrazic. Întotdeauna apostolii „naționalismului integral”, după expresia consacrată a lui C. Argetoianu, își au drept puncte negre în radicalitatea discursului lor purist și neconcesiv.

Doru Radosav