Tot mai mulţi români preferă să-şi facă mormintele încă din timpul vieţii

Tot mai mulţi români preferă să-şi facă mormintele din timpul vieţii, pentru a-şi scuti copiii de griji şi cheltuieli – spune renumitul meşter gherlean Kőtő Ioan, un om care de 40 de ani face monumente funerare pentru bogaţi şi săraci, pentru români şi maghiari, pentru catolici şi ortodocşi şi reformaţi, deopotrivă.

În fiecare monument pune o părticică de suflet fiindcă, spune dumnealui, „sîntem datori să facem fiecărui om care apelează la noi ceea ce ne-am dori să ne facă el nouă”.

Dl Kőtő Ioan nu-şi poate despărţi meseria de seriozitate şi credinţă. De fapt – spune tot dl Kőtő, seriozitatea este cea care face renumele unui meşter. Şi, nu în ultimul rînd, capacitatea de a învăţa din greşelile profesionale, corectitudinea şi omenia.

– Se mai poate vorbi astăzi de meşteşug în cazul monumentelor funerare, sau doar de comerţ şi prestări servicii?

– Mai mult comerţ şi prestări servicii. Mai puţin suflet şi mai mult cîştig. Fiecare vrea să cîştige cît mai mult, indiferent dacă ştie sau nu meserie. Ăsta este adevărul.

– Întrebarea mea vine în urma constatării că e plină piaţa de cruci de-a gata, care de care mai arătoase, cît mai diverse, dar cele mai multe de import.

– Da, aşa este. Din păcate chinezii ne-au „atacat” şi aici şi noi nu avem cum face faţă. Ei sînt mulţi, sînt foarte harnici, fac de toate, iar statul chinez cred că face orice ca oamenii să aibă de lucru. La noi, statul e mai mult… pe dinafară, nu-l interesează. Aici vedem mai mult certuri, neînţelegeri.

– Sînteţi cioplitor în piatră şi faceţi monumente funerare de peste 40 de ani. Vă mai amintiţi, a fost greu începutul?

– Ca orice tînăr, am început neştiind aproape nimic despre piatră. Nu ştiam de unde se scoate piatra, de ce se scoate tocmai acea piatră, cum se scoate din adîncul pămîntului, din acele văgăuni. Nu ştiam nici că piatra trebuie să se „coacă”, să se usuce, să treacă doi-trei ani după ce ai scos-o din pămînt, ca să se maturizeze. Dacă începi să lucrezi dintr-o piatră moale, scoasă atunci din pămînt, nu ai garanţia că va ieşi ceva bun. Trebuie să laşi piatra să se învechească, şi abia după aceea să o lucrezi. Trebuie să stea doi, trei, patru ani…

Lucrurile astea le-am învăţat pe parcurs. Sigur că pe vremea aceea meseriaşii nu se grăbeau, nu făceau „la normă”, nu trebuia de pe o zi pe alta să facă nu ştiu cîte cruci. Dar crucile trebuiau făcute „la meserie”. Meseriaşii bătrîni nu acceptau de la noi orice lucru, numai pentru că-i gata şi „clientul şi aşa nu ştie”. Meseria era meserie!

– Cum se făceau monumentele funerare acum 40 de ani?

– Foarte greu, că atunci nu dispuneam de tehnologia de astăzi. Era un gater care tăia, dar era şi cînd piatra naturală se tăia cu joagărul. Tăiai cu joagărul, trasai o linie, pe partea cealaltă încă o linie, după care rupeai şi ciopleai manual. Se cioplea cu dălţi, erau nişte dălţi cu dinţi făcute din oţel, de căoaci.

– Cît timp îţi trebuia să faci o cruce?

– Să faci o cruce şi un soclu îţi lua, atunci, o săptămînă. Se lucra foarte greu cu sculele de atunci.

– Ce materiale se foloseau pentru monumentele funerare?

– Piatră naturală se folosea, din care se făceau cruci. Se făceau atunci cruci şi din granit, numai că pentru granit trebuia să ai scule speciale şi maşini de şlefuit. La Cluj, sub cimitirul central, unde este acum o parcare, a fost un atelier de monumente funerare din granit.

Oamenii avuţi făceau şi pe vremuri monumente din granit, chiar granit de Suedia, care era foarte scump. Se făceau însă, mai mult, din piatră naturală. Pe urmă s-au făcut foarte mult crucile turnate, cu mozaic. Acelea se puteau face repede, mergea treaba foarte uşor. Eventual plăcile erau din granit sau din marmură.

– Cînd a intrat în modă marmura?

– După revoluţie a început să fie folosită mai mult marmura, iar în vremea din urmă, granitul. A devenit o modă să dai jos pietrele vechi şi să pui în loc monument de marmură.

– Iar acum marmura e înlocuită de granit.

– Da. Granitul însă nu are moarte. Sigur, sînt granituri fisurate şi care, cu timpul, se fisurează şi mai tare, dar cînd piatra e sănătoasă, nu are moarte, chiar dacă mai pierde din culoare.

Marmura e acum mai mult pentru cei tineri, pentru tineri merge o marmură albă, dar în trei, patru, cinci ani la marmură se duce luciul şi după aceea, datorită depunerilor de tot felul, crucea se face gri. Şi atunci trebuie să o şlefuieşti, dar la cimitir numai manual o poţi face, altfel o dai jos şi o duci la atelier. Iar dacă o curăţeşti, după doi, trei ani iarăşi îşi pierde luciul, iarăşi îşi pierde frumuseţea. Granitul rămîne însă lucios.

– Se foloseşte granit din România?

– Granit românesc găseşti numai la meseriaşi, nu găseşti la domnii care vînd monumente funerare de import. Şi, în cazul importurilor, nu e vorba de granit chinezesc, ci de monumente funerare făcute de chinezi. Granitul îl importă şi ei din Africa, cine ştie din cîte locuri.

– Dar este un granit de calitate?

– Da, este granit de calitate. Calitatea granitului nu ţine de… cine-l lucrează, chinezul sau românul sau cine ştie ce altă naţie. Aici e vorba de calitatea rocii ca atare.

– Cîte monumente funerare aţi făcut în 40 de ani?

– Cîteva mii, cred. 20 de ani am lucrat în cimitirul din Cluj, după care la Gherla şi împrejurimi – în Dej, dincolo de Beclean, Sic, Răscruci ş.a.

– Cum îşi face un meşter renumele?

– Prin seriozitatea de care dă dovadă. Vă spun foarte sincer: şi dacă pui toată inima ta şi tot sufletul în lucrările pe care le faci, se mai întîmplă şi să greşeşti, iar tu ai obligaţia, primul, să vezi şi să recunoşti asta şi, dacă se poate, să şi repari ce ai greşit. Din păcate, astăzi nu mai contează cum iese o lucrare, important este să… luăm banii şi să plecăm mai departe. Dar asta nu este corect.

– Dvs faceţi aşa?

– Nu. Şi dacă s-a întîmplat să fac o lucrare şi apoi să nu-mi placă ceva, şi peste zece ani îmi aduc aminte! Totdeauna omul trebuie să înveţe din greşelile profesionale. Nu că se întîmplă ceva cu piatra aceea, că se răstoarnă lumea. Dar un meseriaş vede sau ar trebui să vadă ce a greşit.

Astăzi ai făcut o lucrare şi tu, ca meseriaş, vezi apoi, în sufletul tău, că ai fi putut-o face şi altfel, mai frumoasă, mai elagantă, tot pentru banii aceia, şi să se bucure clientul care-ţi dă banii. Măcar învaţă din asta şi fă în viitor mai bine!

În ziua de astăzi, meseriaşul, decît să facă ceva mai complicat, care îi ia, poate, mai mult timp de lucru, îi spune clientului că „nu e bine aşa”. Să fie cît mai simplu şi cît mai bine plătit! Dar asta înseamnă pînă la urmă să strici meseria, să o devalorizezi.

– Mai există tineri care să vină spre meseria asta?

– Foarte puţini. Vin mai mult pentru bani decît cu gîndul că vor face meserie adevărată şi că vor lăsa ceva după ei.

– De regulă, cînd vine un om la dvs vă întreabă de un model de monument sau începe prin a vă întreba care-i preţul?

– Cei mai mulţi mă caută pentru că vor o lucrare, şi atunci le cer detalii despre cum vor să fie acea lucrare. Sînt însă unii care încep direct cu preţul. Îmi spun: Vreau o lucrare aşa şi aşa. Cît costă? Şi atunci îi întreb unde anume trebuie făcută lucrarea, dacă este pe deal, dacă este în pantă, că nu mi-e totuna că mă duc lîngă mormînt la un metru sau dacă trebuie să car cu bivolii materialul încă un kilometru de la drum.

– Faceţi monumente funerare pentru toate cultele. Sînt mai pretenţioşi catolicii decît ortodocşii sau ortodocşii mai pretenţioşi decît… reformaţii?

– Nu. În privinţa asta, cine este pretenţios este pretenţios, indiferent de cultul din care face parte.

– Sînt mulţi cei care îşi fac mormintele încă din timpul vieţii?

– Da. Cam 60 la sută îşi fac mormintele încă din timpul vieţii, şi asta din frica de ziua de mîine. De fapt, oamenii se gîndesc, şi e normal să fie aşa, să nu facă griji în plus copiilor, că au ei, destule, problemele lor. Îşi spun: Avem un pic de pensie, avem casă, haine nu ne mai trebuie, aşa că facem mormîntul acuma şi scăpăm copiii de necaz. Şi cred că este foarte corect aşa.

– În vremea comunismului erau la fel de mulţi cei care îşi făceau mormintele din timpul vieţii?

– Nu. Acum, sigur că s-a făcut şi o modă, din asta, omul zice: Dacă a făcut aşa vecinul, să fac şi eu. Dar cei mai mulţi o fac ca să nu lase grija asta pe seama copiilor.

– Oamenii preferă acum crucile simple, modeste, sau cele „înflorate”?

– Orăşenii şi în general oamenii culţi nu acceptă multe „înflorituri” pe monumente. Unii nici măcar ziua şi luna naşterii şi decesului nu şi le trec pe monument, numai anul naşterii şi anul morţii. La ţară, sigur că le trebuie multe pe cruce, şi texte şi… înflorituri. Numai că aici şi meseriaşul… să nu zic neapărat că-i prosteşte pe oameni, dar are o vină. Că zice, către client: Aveţi copii? Şi omul spune: Am. Păi, zice meseriaşul, ia să scriu acolo, sub cruce: Odihniţi-vă în pace dragi părinţi. Nu vă vom uita niciodată! Copiii. Dar, de fapt, cei care fac mormîntul sînt părinţii. Şi aceşti părinţi, gîndindu-se că copiii lor îi iubesc, aceptă propunerea meşterului…

– Aţi făcut vreodată morminte în rate?

– Şi acum facem, pentru că sînt oameni necăjiţi, care nu au posibilitatea să plătească tot odată. Dar nu e vorba de contract scris, e doar o înţelegere ca între oameni.

– Sînt mulţi cei care apelează la metoda asta?

– Sînt, mai ales acum, în ultimii doi-trei ani. Mai demult omul venea, făcea comanda, lăsa avans, iar restul îl plătea cînd era gata lucrarea. Acum, 50 la sută dintre cei care vin la noi ne întreabă: Se poate şi în rate?

– Vi s-a întîmplat să lucraţi în pagubă?

– S-a mai întîmplat, dar cu statul, nu cu omul sărac. De exemplu, am făcut undeva un monument al eroilor şi nici în ziua de astăzi nu ni s-a plătit o lucrare făcută de cinci-şase ani. Statul fentează, nu omul sărac.

– Care-i cea mai mare satisfacţie a unui meşter care lucrează monumente funerare?

– Să văd omul acela care, cu toată durerea şi cu toată tristeţea pe care o are în suflet pentru pierderea suferită, se luminează la faţă cînd mormîntul e gata şi e împăcat că a făcut ceva bun pentru cineva care i-a fost drag.

– Sînteţi un om credincios?

– Da, încă din copilărie.

– Contează asta în meseria dvs?

– Contează. Contează. Vedeţi, şi Biblia ne învaţă aşa: Ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor. Iar dacă faceţi ceva, să faceţi ca şi cum aţi face pentru Dumnezeu, nu pentru un om.

Dumnezeu aşteaptă de la mine să fac pentru un om aşa cum mi-aş dori ca el să facă, la rîndul lui, pentru mine. Sigur, nu poţi să zici că reuşeşti întotdeauna, dar dacă totuşi te străduieşti, măcar cîtva la sută se poate.

– Aveţi „ucenici”? Este cineva din familie care să vă preia meseria?

– Doi nepoţi dinspre frate-meu. Sînt amîndoi ingineri constructori, dar lucrează cot la cot cu noi.

– Dacă ar fi să le daţi un sfat celor care au de făcut acum un monument funerar şi îl doresc trainic, ce le-aţi recomanda?

– Chiar dacă împrejmuirea mormîntului o fac din mozaic sau din orice altceva, monumentul să fie din granit. Granitul rămîne, granitul n-are moarte.

M. TRIPON