Toaca – lemnul dătător de viaţă duhovnicească

„A bate toaca nu este un drept, ci este rodul experienţei şi al jertfei de a putea trăi starea de Apostol” – spune părintele Iosif Moldovan, arhidiacon şi paraclisier la Catedrala Mitropolitană din Cluj. „Începătorul sau înaintemergătorul săvîrşirii slujbelor”, cel rînduit să bată toaca este „modelat prin jertfa deprinderii ritmului şi a bătăii în toacă, precedate de binecuvîntarea preotului sau a celui mai mare ce îi rînduieşte această ascultare”.

Cînd şi cum a apărut toaca, ce rol are acest instrument in Biserica Ortodoxă, cine are dreptul să bată toaca – sînt doar cîteva întrebări la care părintele Iosif a acceptat să răspundă pentru citirorii ziarului Făclia.

– Ce rol are toaca in Biserica Ortodoxă?

– Toaca poate fi privită ca o jertfă de rugăciune adusă lui Dumnezeu, în primul rînd este osteneala omului pentru rodirea trupului, iar mai apoi, înălţarea duhului pe culmile prezenței lui Hristos în inimile fiecăruia.

Acest lemn simplu face trecerea de la starea lumii cronologice la veşnicia timpului liturgic care este într-o continuă cunoaştere a dumnezeirii. Toaca are acest minunat rol de a-l chema pe om la convorbirea cu Dumnezeu; printr-un simplu sunet, atît călugării cît şi oamenii de rînd înţeleg nevoia fiinţei plăsmuite de a reintra în dialog cu Cel care a creat-o, adică nevoia rugăciunii. Toaca este cu adevărat rugăciune, deoarece omul care o bate este chemat la o stare de contemplare, la o stare de jertfă, pentru că în mîinile lui stă binecuvîntarea vieţii liturgice.

– Care sînt originile acestui instrument? De cînd se foloseşte toaca in Biserică?

– Într-un text apocrif siriac, numit Peştera Comorilor, datat ca aparţinînd secolelor V-VI, putem regăsi o relatare despre Noe, care după ce a terminat de construit arca, din porunca lui Dumnezeu a fost nevoit sa întocmească o toacă din lemn lungă de trei coţi şi lată de un cot şi jumătate, de asemenea un ciocan din acelaşi lemn. El trebuia să bată toaca de trei ori pe zi, dimineaţa devreme, la prînz şi seara, după apusul soarelui, pentru a-i aduna şi informa pe oameni despre venirea potopului, îndemnîndu-i la pocăinţă. Legenda este de asemenea folosită de către Lucian Blaga în piesa Arca lui Noe.

Pînă în secolul al IV-lea, anunţurile importante cu privire la serviciile religioase erau făcute de diaconi, după cum relatează pelerina creştină Egeria, precum şi alte surse patristice. Creştinii, preluînd unele din instrumentele iudeilor, şi-au întrebuinţat de asemenea o trîmbiţă mică, numită „tuba”, folosirea ei pentru chemarea la rugăciune fiind consemnată şi în Actele martirice din Africa Proconsulară din vremea împăratului Diocleţian. Această tubă, avînd un sunet strident, este înlocuită cu folosirea unor ciocane de lemn cu care loveau uşile creştinilor la ora cînd urma săvîrşirea slujbelor. De la bătaia în uşă s-a ajuns în chip firesc la bătaia într-un lemn realizat special pentru chemarea la rugăciune, după cum regăsim scris şi în Viaţa Sfîntului Pahomie cel Mare. Toaca este folosită de creştini încă din secolul al IV-lea, de asemenea Sfîntul Sofronie al Ierusalimului, în anul 638, aminteşte de două tipuri de toacă, cea de lemn şi cea de fier, supranumind acest instrument „trîmbiţă a îngerilor”. În documentele celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic de la Niceea se aminteşte prezenţa „Sfintelor Lemne Sunătoare”. De atunci şi pînă în prezent, creştinii sînt chemaţi la părtăşia cu Dumnezeu prin simplul şi melodiosul sunet al unui lemn.

– Este mai veche toaca decît clopotele?

– În ceea ce priveşte folosirea ei în Biserică, da, toaca este mai veche decît clopotele. Deşi, dacă ne întoarcem puţin în istorie, putem observa faptul că prezenţa clopotelor şi activitatea lor este datată încă din secolul VIII î.Hr. în Armenia şi Egipt, iar în China în jurul anului 3600 î.Hr. Clopotele erau folosite pentru a semnala diferite momente ale vieţii civile şi religioase, de exemplu deschiderea pieţelor, bătăi în arenă sau unele sărbători păgîne. În ceea ce priveşte viaţa Bisericii, le putem regăsi în secolul al VI-lea d.Hr., folosite de către călugării irlandezi, iar mai apoi în Italia (Campania), unde sînt întrebuinţate pentru prima dată de către Paulin de Nola.

În secolul al IX-lea, clopotele se răspîndesc şi în Orient, şi le putem regăsi chiar lîngă Biserica Sfînta Sofia din Constantinopol, deoarece dogele Veneţiei, Ursus, trimite în dar Împăratului Mihail al III-lea douăsprezece clopote, care sînt aşezate într-o clopotniţă. Din răstimpuri şi pînă acum, ne îndulcim auzul şi ne bucurăm deopotrivă la sunetul duios şi înălţător al clopotelor acompaniate de toacă, deoarece ştim că sîntem aşteptaţi de Împăratul Hristos, la Cina Lui, într-un timp nelimitat şi necuprins.

– Cîte feluri de toacă există?

– Există trei feluri de toacă:

Toaca mare de lemn, făcută din lemn de paltin, fag sau cireş, adică un lemn de esenţă tare, să fie durabil şi cu o rezonanţă plăcută. Cele două ciocane cu care se bate toaca sînt dintr-o esenţă de lemn şi mai tare, cum ar fi carpen, corn, salcîm sau stejar. Ea este fixă, atîrnată de cele două capete cu frînghie sau lanţuri, avînd dimensiuni mari, lungimea ajungînd pînă la 4 metri, lăţimea pînă la 0,5 metri, iar grosimea pînă la 25 cm. De obicei este fixată în clopotniţă, dar o putem regăsi şi la streaşina bisericii, sau undeva lîngă biserică.

Toaca mică este confecţionată din acelaşi lemn ca şi toaca mare, avînd un singur ciocan. Desigur, are dimensiuni mai mici, poate ajunge pînă la 3 metri lungime, 0,3 metri lăţime, iar grosimea este variabilă. Ea are o scobitură la mijloc pentru a putea fi ţinută în mînă şi purtată unde este nevoie.

Toaca de fier sau „tochiţa”, numită astfel pentru că are dimensiuni mult mai mici decît celelalte două. Este făcută din fier sau alte metale (bronz, aluminiu), iar forma ei variază de la o simplă bandă încovoiată la motive elaborate, fiind adesea decorată cu inscripţii. Tochiţa este de asemenea fixă, putînd fi aşezată în clopotniţă sau la intrarea în biserică şi chiar lîngă trapeză, avînd şi rolul de a anunţa pregătirea pentru masă a călugărilor.

– Cînd anume, sau mai bine zis în ce momente se foloseşte toaca in Biserica Ortodoxă?

– Iniţial, toaca se bătea diferit în mănăstiri, faţă de bisericile din lume. La mănăstire, toaca se bătea pe tot parcursul anului, pe cînd în bisericile din lume, sunetul de toacă se auzea numai înaintea Paştelui, din Joia Mare şi pînă la Înviere, cînd nu se mai trăgeau clopotele. Astăzi, şi la bisericile din lume toaca răsună tot anul, împreună cu clopotele. Toaca nu înlocuieşte clopotul, prin urmare ele pot fi folosite în acelaşi timp. Toaca se bate de obicei la începutul slujbelor bisericeşti sau în momente mai însemnate ale slujbelor. Se bate singură sau împreună cu clopotele, le precedă, se bate alternativ sau simultan, după caz.

– Cînd se foloseşte toaca fixă?

– Toaca mare se bate la începutul Vecerniei, Utreniei şi Sfintei Liturghii, iar dacă Sfînta Liturghie este urmată imediat după Utrenie, se bate şi la Doxologia Utreniei. În zilele de sărbătoare, toaca mare mai este folosită şi la începutul Ceasurilor III şi VI. Simbolic, amintind de piroanele Mîntuitorului, se bate între Joia Mare şi Sîmbăta Mare, iar în mod special în noaptea de Înviere, în timpul procesiunii, de asemenea şi în Săptămîna Luminată, împreună cu clopotele.

– Cînd se foloseşte toaca mobilă?

– După cum spune Tipicul cel Mare al Sfîntului Sava: „merge paracliserul, adică aprinzătorul de candele, la cel mai mare şi face acestuia metanie; apoi, luînd binecuvîntare, iese şi toacă în toaca cea mică”.
Această toacă, asemenea celei fixe, se bate înconjurînd biserica, în sens contrar acelor de ceasornic. Se bate mai întîi înaintea bisericii, apoi pe latura sudică, apoi în cea de răsărit, apoi în cea de miazănoapte şi din nou în faţa bisericii, oprind pe fiecare latură şi făcînd cîte trei închinăciuni. Ea se foloseşte la începutul Ceasului al IX-lea, Miezonopticii, Vecerniei, Utreniei şi al Sfintei Liturghii. La fel ca toaca mare, la Doxologia Utreniei urmată de Sfînta Liturghie, iar în zilele de sărbătoare se bate şi la Pavecerniţă, precum şi la Ceasurile III şi VI. Şi nu în cele din urmă, la procesiunea Învierii.

– Dar toaca de fier?

– Tochiţa de fier se bate pentru a semnala unele momente mai importante ale slujbei. La mănăstiri, se mai bate toaca (tochiţa de fier) şi pentru a chema obştea la masă. Ea se foloseşte la Pavecerniţă, la începutul rugăciunii „Nepătată, neîntinată…”, închinată Maicii Domnului; se bate de trei ori în tochiţa de fier, cîte o dată la fiecare din primele stihuri ale rugăciunii. La Utrenie, se mai bate în tochiţa de fier la Cîntarea a 6-a şi a 9-a a Canonului Utreniei, la „Ceea ce eşti mai cinstită…”. La Sfînta Liturghie, se mai bate uneori tochiţa de fier după ieşirea cu Sfînta Evanghelie, la „Înţelepciune, drepţi!” şi în timpul citirii Sfintei Evanghelii, precum şi la cîntarea Axionului.

– Cine are dreptul să bată toaca?

– A bate toaca nu este un drept, ci este rodul experienţei şi al jertfei de a putea trăi starea de Apostol. Putem să-l numim pe cel care bate toaca apostol, deoarece el este începătorul sau înaintemergătorul săvîrşirii slujbelor. Cel rînduit să bată toaca este deci modelat prin jertfa deprinderii ritmului şi a bătăii în toacă, precedate de binecuvîntarea preotului sau a celui mai mare ce îi rînduieşte această ascultare.

– Există diferite bătăi de toacă, în funcţie de momentul în care se foloseste acest instrument, sau toaca se bate… în funcţie de inspiraţia de moment a călugărului?

– Diferenţa dintre bătăi o face toaca, deoarece toaca fixă poate reda un ritm mult mai dinamic decît cea mobilă sau cea de fier. Însă în ceea ce priveşte arta sunetului şi a liniei melodice, bătaia în toacă se face in mod ritmic şi cu multe întorsături muzicale, după măiestria celui ce o bate.

Ca să poţi dezvolta o melodie frumoasă prin lovirea unui lemn, trebuie să ai puţină cultură muzicală, pentru a nu produce montonie în sunet şi a putea permanent „inventa” o melodie nouă sau cel puţin un adaos. Dacă lemnul este de calitate, atunci te inspiră sunetele din diferitele părţi ale acestuia. Eu m-am bazat în această activitate pe inspiraţia de moment, care reiese din starea interioară, şi am observat că în orice lucru pe care îl face omul, cea mai influentă etapă este trăirea duhovnicească.

– Ce trebuie sa transmita toaca, în Biserica Ortodoxă?

– În Biserica Ortodoxă toaca nu transmite altceva decît bucuria comuniunii creştinilor şi regăsirea lor în rugăciunea tainică. Dacă sunetul tocii sau al clopotelor nu emană bucuria regăsirii noastre în atmosfera duhovnicească, atunci nu instrumentul este vinovat, ci omul care, prin egoismul său, uită că toţi una sîntem în Hristos Iisus care ne-a răscumpărat pe noi din moarte.

– Dvs unde aţi învăţat să bateţi toaca?

– Student fiind, am mers des pe la mănăstiri şi pot spune că m-a fascinat acest sunet al lemnului. Însă un prieten care era cîntăreţ la o biserică m-a învăţat cum trebuie să bat toaca dîndu-mi şansa de a exersa la fiecare început de slujbă. Tot el a reuşit să mă înveţe şi muzica bizantină, care este de fapt muzica Bisericii şi nu poate fi despărţită de întregul complex artistic. Mai apoi am ajuns călugăr şi am exersat bătăile tocii învăţînd de la diferite persoane această taină a lemnului. Dar ca să pot pătrunde dimensiunea acestui „instrument”, am înţeles că toaca mai întîi a fost un întreg, un lemn rodnic dătător de hrană, care acum mort fiind şi ciuntit de om, ajunge să fie făuritor al vieţii pline de rugăciune; este dătător de viaţă duhovnicească, deoarece menţine comuniunea oamenilor şi îi îndeamnă să fie una în Hristos.

– Se poate exprima în cuvinte plăcerea sau bucuria de a bate toaca?

– Este mai mult o bucurie decît o plăcere, este legătura rugăciunii cu firea omului, o „adiere de vînt subţire” a lui Hristos care se sălăşluieşte în inima celui care Îl caută cu sinceritate. De multe ori cuvintele nu spun nimic, dar sunetul te poate înălţa pe culmi liniştite, mai cu seamă dacă acea muzică este una răsărită din dragostea pentru Dumnezeu. Putem observa cum o simplă lovire a unui lemn te cutremură de multe ori şi îţi dă nădejdea că nu eşti singur, ci eşti chemat la părtăşia cu semenii şi cu Cel ce ne-a dăruit viaţă, dar nu numai, ci Viaţă Veşnică.

– Ce are în minte, la ce se gîndeşte sau la ce trebuie să se gîndească un călugăr atunci cînd bate toaca?

– Atît călugărul cît şi mireanul care bate toaca trebuie să ştie că săvîrşesc o lucrare pentru Dumnezeu. Dacă acea persoană nu poate să se roage, măcar să aibă un gînd bun, pentru el şi pentru întreaga omenire din care face parte. Sfîntul Sava şi Sfîntul Pahomie cel Mare îi îndeamnă pe cei care bat toaca să rostească Psalmul 50 sau rugăciunea inimii, dar cine nu poate acestea, măcar să aibă inima împăcată, ştiind că „inima înfrîntă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. E bine ca în toată lucrarea noastră în această lume să punem ca temelie rugăciunea, care ne linişteşte sufletul şi trupul cu darul lui Hristos. Amin.

M. TRIPON