Tîrgul de vechituri

Deja se ştie: lunar are loc la Cluj-Napoca un tîrg de antichităţi. De “vechituri domneşti” – zice unul din spatele tarabei improvizate, în holul elegant al unui mare supermarket. Lumea vine, lumea se uită, lumea zîmbeşte sau oftează, după caz, lumea socializează, lumea cumpără sau doar priveşte încîntată. Cîţi se gîndesc, oare, cîte vise zac precum moleculele grele împachetate în atomii misterioşi sau pe plantele ciudate?…

Uite un morman mai mare şi un mormănaş alături, doldora de inele de argint cu pietre preţioase şi semipreţioase, atît de multe că nu mai încap pe mica tarabă a superbei gitane ochioase, machiate, sprîncenate şi pline de aur şi argint. Îmi strecor mîna printre grămezile de inele, le ating, le mîngîi şi mă gîndesc cum ar fi fost odată dăruite în genunchi, cu inima plină de iubire, vreunei norocoase iubite… Sînt vechi, patinate de vreme, parcă pline de mister, în fond orice poveste de iubire veritabilă e plină de mister. Sau, mă rog, ar trebui să fie, altfel prea repede dă buzna Măria Sa Plictisul. Frumoasa gitană îmi zîmbeşte, are dinţi de perle mai frumoase chiar decît cele din cerceluşii şi inelele de pe taraba ei. Încerc inele, brăţări şi mă teleportez îndărăt în timp… Ce s-a schimbat? Ce nu? Ce a rămas exact la fel?…

Iubirea… Da, a rămas, dar parcă nu mai e aşa de romantică. Romeo de azi, uite-l, a invitat-o pe Julieta la o coca-cola, îi oferă o ţigară, un foc, nici măcar nu-i trage galant scaunul ca să se aşeze, stă cu coatele pe masă şi de curte… hă, hă, a şi uitat! E o florărie chiar alături, la fix trei paşi de masa lor, dar Romeo nu se îndură… “Mai cumpără băieţii, azi, flori pentru fata cu care vin aici, la cafenea? “ – întreb vînzătoarea. “Nu” – rîde ea. “E de rîs? “ – mă mir eu. ?i ea, ridică din umeri. “Cînd ai primit flori ultima dată? “ – plusez eu. “La nuntă”. Adică? “Adică acum cinci ani”.

Invidia … Da, a rămas şi parcă e şi mai cumplită. Am întîlnit-o atît de des şi pretutindeni (de la Academie la creier de munte!), încît m-am crucit. “Cine nu-i invidiat azi! “ – rîde Angelica. “Cine a trecut pe lumea cealaltă! “ – rîde Mircea. Ba şi atunci, că dacă unul moare uşor, în somn, gata, e invidiat. “Ce bine-i de el că nu s-a chinuit!”. S-a şi născut noul proverb “Nu toţi au norocul să moară subit!” Ce-i de făcut? Să ne consolăm amuzîndu-ne cu Voltaire, care spunea că scapă invidiei doar cei care pe lumea asta n-au făcut decît să-şi construiască mormîntul şi să intre repede în el!” Chiar aşa? Nu prea, căci se cuvine schimbat ceva în “Tîrgul cu vechituri”.
Gelozia… Da, a rămas chiar aşa, deşi azi Othello e mereu în criză de timp, obosit peste poate şi plin ochi de atîtea probleme. Ce vrei, moravurile-s uşurele, ca să nu zic uşoare rău, Tentaţia pîndeşte flămîndă la orice pas şi ademeneşte, televizorul prosteşte, valorile morale se vor încuiate în debara alături de Eminescu, că aşa ar dori unii, lumea-i grăbită, ziua se zice are doar 16 ore, Timpul curge mai repede, vine Apocalipsa, cam de două-trei ori pe an, cum ne ameninţă ăia pe la televiziuni, clima se schimbă drastic, cataclismele pîndesc, războiul se apropie, vin şi extratereştrii, trebuie musai să ne facem de cap cît mai e timp! Cine-şi mai aduce aminte azi că gelozia este nebuna satului ce rupe inimi şi începe cu a ei?!

Ura… Da, a rămas, şi zău că e şi mai teribilă, căci de’, omul are o îndelungă şi bună experienţă în domeniu. Cine se urăşte azi? Toţi cu toţi! Chiar şi cei care-s “din gaşcă”, culmea, repede se reped la beregată sau la DNA şi-i fac felul amicului sau amicei. Pentru ce? Pentru orice! În consumismul ăsta imbecil omul parcă s-a debusolat – uită ce-i esenţial, uită de camaraderie, de prietenie, de valori. Totul e superficial, foarte flu şi foarte schimbător. Statornică-i doar ura. Şi toată media cultivă cu prisosinţă această idee tembelă ca şi filmele, cărţile, revistele “la modă”, care şi ele frizează ura – răzbunarea – vendetta, inoculînd o savoare diabolică hămesiţilor de senzaţional.
Deci, “Tîrgul de vechituri” – e nou! Foarte nou! La modă! La mare modă!
Pe tarabă la Tîrg văd o sabie veche, veche, pare atît de pleoştită că-i aproape paşnică, mai ales cînd mă gîndesc la arsenalul ultramodern construit să trimită omenirea în neant, cu atîtea milioane de $, cu atîta inteligenţă şi cu atîta timp! Nu-i absurd?

Pe tarabă la Tîrg văd o farfurie mare, superbisimă, de porţelan fin pictat acum vreo 200-300 de ani cu o măiestrie fără de seamăn. O fi decorat un salon elegant unde se făcea muzică, unde se ţineau ospeţe, unde se flirta pe furiş, unde se visa… Ce s-a ales de oamenii ăia – ştim. Dar de visele lor?…
Pe tarabă la Tîrg văd o grămadă de chei “vechi de secole”, cum îmi explică moşuleţul, stăpînul lor. Uriaşe, ca de cetate, mari şi grele ca un destin, mici şi miculuţe de parcă ar fi deschis o tainiţă de suflet… Or fi reuşit?… Azi parcă mai mult ca odinioară ne încuiem “cu şapte lacăte”, căci ne însingurăm şi ne izolăm în lumea periculoasă a virtualului, degeaba atenţionează savanţii mari.

“Tîrgul de vechituri”… mi-a spus multe, m-a şi pus pe gînduri şi nu plăcut. Aşa că se cuvine o prăjitură psihică – a zis femeia din mine, şi mi-am cumpărat urgent un ineluş mic şi frumos de argint.

Stela-Maria IVANEŞ