Teodor Botiş – 80

    Un album.

    O concentrare a stărilor de graţie. Picturi ce înmănunchează voluptatea culorii şi puterea de atingere a esenţelor.

    Un artist poate fi modern prin existenţă şi tradiţional prin creaţie, spunea cineva. În întreaga sa operă plastică, Teodor Botiş ţine un discurs despre noi şi imaginarul trăirilor ancestrale. Trece cu dezinvoltură pe lespezi cu adânci rezonanţe în miticul românesc şi face ca liantul dintre trecut şi viitor să temeinicească şederea noastră în lumină. Teodor Botiş pune pecetea-i inconfundabilă pe un timp al irizaţiilor solare şi al umbrelor cu obscurităţi enigmatice. În albumul de care vă vorbeam* sunt 3 pagini dense de CV al acestui artist plastic: născut, crescut, expoziţii personale, expoziţii, regionale şi judeţene, de grup, participări peste hotare; apoi expoziţii naţionale şi internaţionale, lucrări în colecţii personale şi muzee, distincţii şi premii.

    O prefaţă la nemurire…

    Şi, cu toată neliniştea sintezelor cromatice sau a trăirilor diurne, artistul ţine să se ştie că acolo, la buzunarul de la piept distincţia cea mai cea e căpătată din locurile de unde străbunii au început să-i despletească arborele genealogic: Cetăţean de onoare al satului Ceaba, comuna Sânmărtin (2015). Dar acolo, în cuibarele sufletului se află şi diploma de Onoare a Bienalei de la Kosice (1986), Marele Premiu pentru pictură pe anul 2003, acordat de UAP din România, diploma de excelenţă din partea Prefecturii Cluj (2003), Ordinul Meritul cultural în grad de Comandor (2004), Senior al cetăţii Cluj-Napoca (2011), Medalia „Carpatica” (2017). Pictura lui Teodor Botiş a înaripat condeie. Şi a ţinut mereu la temperatura afectivă constantă a prieteniei, nume de mare rezonanţă în existenţa noastră.

    Maestrul Teodor Botiş, ca toţi artiştii născuţi şi nu făcuţi, pictează cu iubire, pune în penel nu doar pasiune, imaginaţie debordantă, viziune personală, ci şi fărâme din sufletul său. Vede lumea cu iubire, dar şi ţara o vede la fel, învăluită în iubire. Motivele sale vin dintr-un afund de spaţiu mirific românesc, populat cu semne şi simboluri, pe care pictorul ni le decriptează. S-a spus despre Teodor Botiş că el captează de jur împrejurul său lucruri, fapte, oameni, energii şi că le transpune apoi în imaginile sale proprii. Se poate să fie chiar acesta secretul artei sale.

    Dar în ce constă pentru mine universul Maestrului? În adevărate naraţiuni istorice. Veţi întreba unde este istoria, fiindcă tablourile sale nu au tematică istorică, nu evocă mari personalităţi din trecut, nu reflectă confruntări militare şi nici scene memorabile din diplomaţia românească. Aşa este, dar numai aparent, pentru că în pictura lui Teodor Botiş eu văd sublimată întreaga noastră viaţă de popor latin situat la porţile Orientului, de insulă de latinitate bizantină într-o mare slavă. Molco

mele dealuri golaşe transilvane, câmpurile învrâstate cu grâne grele de rod, livezile şi pădurile arcuite de vânturi, catrinţele de pe fete şi cioarecii de pe feciori, năframele colorate şi clopurile sobre, pământul reavăn aburind în soarele dimineţii şi câte un Ion sărutând acest pământ cu patimă, ca pe-o femeie, toate acestea de topesc într-un covor plin de armonii vizuale şi chiar muzicale. Da, mie mi se pare că imaginile lui Teodor Botiş cântă bucuria şi amarul acestui neam, că unduiesc a doină şi duduie a horă, că sună a dangăt de clopote bătute în dungă, că emană ritmul muncii tăcute a atâtor generaţii de truditori să de pe câmpia de nord a Ardealului, de pe Someş. Pictura lui Teodor Botiş este ca o simfonie pe care, ca s-o poţi auzi, trebuie s-o pătrunzi şi să ai sufletul deschis spre bine, generos spre lume, plin de daruri gata pregătite pentru cei din jur.

    Maestrul ne încântă şi ne descântă astfel de câteva decenii bune, scoate din mâna, mintea şi sufletul lui alţi maeştri, meşteşugeşte lumea noastră imperfectă precum un demiurg şi ne revelă istoria ca viaţă, ca eternă trecere a oamenilor pe o scenă ale cărei ipostaze doar el le poate prinde în rame şi dărui veşniciei. Pentru darul acesta nepreţuit lăsat oamenilor de acum şi din viitor, Teodor Botiş merită mai mult decât lauda noastră, merită un imn de mărire, aidoma nemuritorilor, un imn discret şi blând, urzit în culori sobre şi încrustat cu litere de o şchioapă în marmură. Neputând însă face acest lucru, din lipsă har, mă pot încumeta doar la câteva vorbe simple, venite din veac şi scoase din suflet:

La mulţi ani!

    Să mergi bine cu sănătatea, precum bine mergi cu sufletul! (3 Ioan 1,2)

    Maestrul Teodor Botiş face parte din şirul bărbaţilor importanţi şi cunoscuţi ai urbei noastre. Criticii de artă sunt în măsură să spună multe lucruri frumoase despre dânsul. Noi, care nu suntem din branşă, spunem că ne p

lace pictura domniei sale. Şi sufletul nu greşeşte când face o afirmaţie.

    Chemat la viaţă acum optzeci de ani, în Gherla, urmând Institutul de arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj, se va remarca ca un bun pictor şi va ajunge conferenţiar la Academia de Arte Vizuale şi Design din Cluj-Napoca, organizând multe expoziţii personale.

    Vârsta frumoasă la care a ajuns îi dă posibilitatea să facă 

judecăţi de valoare şi să ne spună ce operă de artă merită preţuită şi care este mai puţin importantă.Părintele Arhimandrit de pioasă amintire Arsenie Papacioc repeta o maximă ce cuprindea un mare adevăr: „Dacă tinereţea ar şti şi dacă bătrâneţea ar putea”. În cazurile fericite, ca şi cel de faţă, înţelepciunea maestrului le poate fi de folos ucenicilor.

    Aş mai sublinia un lucru important: dascălul Teodor Botiş este apropiat de Biserică. Şi pe vremea regretatului Mitropolit Bartolomeu Anania, şi de când eu îndeplinesc această misiune, la celebrările importante Maestru Botiş este prezent.

    E de admirat şi un alt lucru: preocupările faţă de artele frumoase le-a transmis şi celor din familia dânsului. Aşa că avem de-a face cu o familie preocupată de artă şi de spiritualitate.

    La acest popas aniversar să ne fie îngăduit şi o meditaţie duhovnicească: Proorocul Moise, la optzeci de ani, şi-a început misiunea importantă de a-i elibera, cu ajutorul lui Dumnezeu, pe evrei, din robia egipteană. Şi misiunea şi-a desfăşurat-o vreme de patruzeci de ani…

    Urarea pe care i-o facem Maestrului Teodor Botiş este una scripturistică: „Să mergi bine cu sănătatea, precum bine mergi cu sufletul” (3 Ioan 1,2)

    † Andrei

    „Doar cel ce-i aproape de origini îşi are lăcaşul său”

    Oricât de modernă, arta plastică românească nu s-a rupt niciodată de rădăcinile ei spirituale, de arhaitatea care traducea în linii, volume, culori, semne şi semnificaţii ale unui anume mod de a fi în şi cu lumea înconjurătoare. Fiindcă „numai ceea ce-i aproape de origini, îşi are adăpostul sau lăcaşul său”, după zicerea poetică a lui Hölderlin. E neîndoielnic faptul că pictura lui Teodor Botiş se aşează în deschiderea acestei perspective. El îşi crează, cu nonşalanţă şi remarcabil talent, „lăcaşul” său inconfundabil. Modernă în expresivitate şi arhaică în semnificaţie, pictura lui îşi trage virtuţile şi sensurile din înfloritele păretare şi încondeiatele smalţuri ale poteriei transilvane, răsfăţul geometriilor sacre din ştergarele şi scoarţele ţărăneşti în care culoarea cântă, din savantele împletiri florate ale aplicelor, brâurilor, torsadelor şi încadraturilor picturii ecleziastice, mărginind ferestre deschise către un cosmos de o puritate iernatică. Florile pe care le primesc vazele lui îşi pierd vegetalitatea, într-o osmoză care cheamă irizările florilor de mină. Petalele care-i invadează tablourile, precum ochii în pictura lui Ţuculescu, sigilează metamorfozele vegetalului, ale viului, într-un fantastic mineralizat. Dealurile sale, mameloane prin care pământul transilvan îşi hrăneşte setea de absolut, cheamă în memorie, cu ncesitate, spaţiul mioritic blagian. Tot aşa cum troiţele sale, vorbesc, în limbajul răscrucilor noastre, mai de grabă despre viaţă decât despre moarte.

    Botiş e un „îmbolnăvit de culoare”, ca să folosesc expresia lui Romulus Guga, a cărui interioritate în permanentă ebuliţie îşi validează natura expresionistă prin ceea ce aş numi psihologia culorii. Imaginile sale se constituie, ca şi la Ion Ţuculescu, cu care are reale afinităţi, prin valorificarea culorilor puternice la început, îmblânzite de iluminări pastelate, în creaţia mai recentă, într-o savantă gradaţie a tonurilor. Şi lui i se potriveşte definiţia lui Petru Comarnescu: „un „primitiv” cu mijloace moderne”. Un „primitiv” rafinat, dacă îmi este îngăduit oximoronul, care şi-a iubit toată viaţa sălaşul şi săbaşul, pământul care l-a născut şi valorile sale, şi care, la prag de vârstă, scurtând-şi parcursul existenţial şi artistic, ar putea răspunde cu vorbele lui Pablo Picasso, vorbe în care se află deopotrivă un mare orgoliul şi o mare umilinţă: „Natura există. Dar şi pictura mea!” Nici mai mult, dar nici mai puţin!